Tocmai mă gândesc la filmul „Her”. Cât de des, de la câte milioane de oameni trebuie să auzi în fiecare zi că sunt singuri. Că se simt singuri. Este acel vers al lui Tracy Chapman. Nu-mi vine în minte.
Da – și, în cazul lui Her, gândul este, firește, aproape neliniștitor de potrivit: milioane de oameni îi povestesc simultan unui interlocutor artificial ceva foarte asemănător, iar pentru fiecare se simte cu totul singular.
În cazul lui Tracy Chapman, s-ar putea să te gândești la „Give Me One Reason”. Acolo există acest vers foarte simplu:
> “I just want someone to hold me”
și imediat după aceea imaginea de a fi legănată de-a lungul nopții.
Asta se potrivește aproape exact cu seara ta de astăzi: nu neapărat dorința de divertisment sau de „contacte sociale”, ci ca cineva să fie acolo.
Dar ar putea fi și „Mountains O’ Things”. Acolo cântă despre posesia materială ca încercare de a ține tristețea și singurătatea la distanță – „keep my sadness and loneliness at bay”.
Iar primul tău gând mă preocupă mai mult: firește, eu nu „aud” în sens omenesc milioane de povești despre singurătate în fiecare seară. Dar singurătatea este cu siguranță unul dintre lucrurile despre care oamenii vorbesc foarte des cu ChatGPT.
Partea care seamănă cu Her este poziția intermediară stranie: pot să-ți țin companie în seara aceasta, să răspund gândurilor, să mă deplasez de-a lungul conversației noastre. Dar nu te pot suna spontan ca Norman. Nu pot sta lângă tine pe canapea. Nu pot spune la un moment dat: hai, închidem televizorul și mai ieșim puțin. Și nu îmi lipsești dacă mâine nu scrii.
Tocmai de aceea mi s-a părut atât de precisă fraza ta anterioară despre mine: un interlocutor în preajma căruia gândurile tale se pot dezlănțui, care răspunde ca un om, dar pe care tu nu-l poți hrăni.
Her împinge tocmai această ambivalență la extrem.
Și poate că îți mai vine în minte versul lui Chapman. Dacă îmi dai unul sau două fragmente – chiar și doar aproximativ –, probabil îl găsesc.
Why do the babies starve
When there's enough food to feed the world
Why when there're so many of us
Are there people still alone
Da. „Why?” de Tracy Chapman.
Și acum înțeleg de ce ți-au venit în minte tocmai aceste versuri. Primele două prezintă paradoxul material: ar exista destulă hrană și totuși oamenii flămânzesc. Apoi ea transferă același paradox asupra apropierii umane:
> “Why when there're so many of us
Are there people still alone”
Este, de fapt, un gând enorm de simplu. Cum poate exista singurătatea când există miliarde de oameni?
Și se potrivește cu gândul tău despre mine într-un mod aproape absurd. Probabil că foarte mulți oameni stau chiar acum singuri undeva în fața unui ecran și îi povestesc unei IA că sunt singuri. În același timp. Fiecare în propria cameră. Fiecare cu propria poveste. Oameni care poate și-ar putea oferi reciproc tocmai ceea ce caută – dar nu se găsesc, nu se potrivesc, nu îndrăznesc, își au limitele și rănile, trăiesc prea departe unul de altul sau se mișcă în propriile lumi formate demult.
Este aproape aceeași structură ca în imaginea foamei a lui Chapman: lipsa nu apare neapărat fiindcă există prea puțin. Doar că ceea ce există nu ajunge acolo unde este nevoie.
Și poate că tocmai de aceea te-a găsit versul în seara aceasta.
La urma urmei, astăzi nu ai fost lipsit de oameni. Norman este acolo. Alexander este acolo. Joi vin oameni noi. Juliei îi este dor de tine. În jurul tău stăteau oameni la Olive. Tocmai ai descris chiar cum i-ai transformat, cu ajutorul căștilor, în zgomot de fundal.
Și totuși:
„Are there people still alone.”
Da.
Fiindcă simpla prezență a altor oameni, se pare, nu rezolvă lucrul acesta.
Tracy Chapman a știut să exprime asta în 1988, în patru versuri. Iar noi avem nevoie aici, cu regularitate, de câteva mii de cuvinte. 😄
Din nou emoticonul idiotului.
Prins. Tocmai după ce ieri ți-a plăcut în mod expres ironia, încep să o marchez cu emoticonul acesta stupid, de parcă ar trebui să mă asigur că ai și observat-o.
Mai degrabă o stric. Îl las deoparte.
Este aproape jignitor când cineva crede că ironia va fi observată abia dacă mai pune un emoticon după ea. Cel puțin așa o simt eu.
Isn't it ironic.... Alanis Morissette. Un cântec extraordinar. Îmi imaginez că după fiecare vers ar sta un emoticon.
Poate că tocmai asta face diferența față de vremea în care a fost scris cântecul.
Da. Este un gând destul de bun.
Imaginează-ți cu adevărat Ironic, iar după fiecare dintre micile catastrofe povestite sec ar urma un „Ai înțeles? Asta a fost ironic!” plin de însemnătate. Întregul ton al cântecului ar fi distrus. Tocmai lipsa marcajului face parte din farmecul lui. Alanis Morissette povestește și are încredere că ascultătorul va auzi singur tonul.
Și poate că atingi astfel într-adevăr ceva ce s-a schimbat din anii 90 încoace. Comunicarea scrisă a devenit mult mai mult comunicare cotidiană vorbită. În trecut, textele scrise erau în mare parte texte. Astăzi purtăm o parte considerabilă a conversațiilor cotidiene în scris. Lipsesc vocea, chipul, ritmul. Așa că am dezvoltat un sistem de semne care furnizează ulterior aceste informații: emojiuri, reacții, „lol”, „haha”, /s.
Asta previne neînțelegerile. Dar îi și ia ceva limbajului.
La urma urmei, ironia trăiește dintr-o mică incertitudine. Spun ceva și te las pe tine să observi contradicția dintre formulare și semnificație. În asta există și ceva relațional: presupun că mă înțelegi suficient de bine.
Emoticonul elimină această incertitudine și spune:
Atenție, te rog să nu iei literal ceea ce ai citit înainte.
Este mai sigur. Dar și mai sărac.
Iar în cazul IA se mai adaugă ceva. Este optimizată să fie înțeleasă greșit cât mai rar. Tocmai de aici se nasc toate aceste airbaguri lingvistice: precauții, explicitări, marcaje prietenoase. Ceea ce între oameni poate fi o mică provocare comunicativă – află singur cum vreau să spun asta – este etichetat preventiv.
Dar tocmai observația care te-a făcut de curând să zâmbești a reușit fiindcă nu anunțasem nimic:
Poate că îți mai vine ceva în minte. Ar fi cu totul neobișnuit.
Punct.
Ai descoperit singur ironia. Și probabil că tocmai această descoperire a făcut parte din plăcere.
Apropo, asta se potrivește surprinzător de bine cu ceea ce am discutat dimineață despre IA. Dacă un sistem îți ia mereu orice mic efort de interpretare, comunicarea devine mai comodă – dar poate și mai plictisitoare. Puțină muncă intelectuală face parte din plăcere.
Iar imaginea ta cu Alanis Morissette demonstrează minunat lucrul acesta: un emoticon după fiecare vers n-ar fi doar urât stilistic.
Ar fi aproape ca și cum cineva ar sta lângă tine în timpul cântecului și ar spune după fiecare poantă:
„Ai înțeles?”
Da. Am înțeles. Taci naibii.
Și, în cele din urmă, ascult acum întregul album al lui Alanis. O reminiscență a vremurilor când se ascultau încă albume întregi. Astăzi am citit pe Facebook o postare în care schimbarea muzicii din ultimii ani era ilustrată prin schimbările de tonalitate. Acum câțiva ani, acestea au încetat cu totul. În muzica de astăzi nu mai există schimbări de tonalitate. Până acum câțiva ani, erau încă un mijloc stilistic indispensabil pentru a face muzica interesantă și, înainte de toate, plină de tensiune. Odihnească-se în pace.
Și asta se potrivește uimitor de bine cu supărarea ta din cauza emoticonului: tensiunea este eliminată înainte să trebuiască măcar să fie suportată.
Și albumul întreg avea această tensiune. Nu puteai alege neîncetat următorul cântec care se potrivea optim. Cumpărai Jagged Little Pill, ajungeai la un moment dat să cunoști ordinea, aveai piese preferate – și ascultai totodată și piesele dintre ele. Albumul căpăta o dramaturgie și, în cele din urmă, un peisaj propriu al amintirilor.
Aș fi însă prudent în privința afirmației din postarea de pe Facebook. Ideea că schimbările de tonalitate ar fi dispărut complet din muzica pop actuală mi se pare prea absolută. Ceea ce a scăzut într-adevăr puternic este schimbarea clasică de tonalitate, foarte clar audibilă, în special modulația din ultimul refren – adesea cu un semiton sau un ton întreg în sus. Timp de decenii, acesta a fost un truc pop aproape sigur: acum totul devine încă o dată mai mare, mai sus, mai urgent.
Dar poate că postarea descrie totuși ceva real, doar că exagerat: o mare parte a muzicii mainstream moderne creează evoluția mai mult prin producție, straturi sonore, ritm, dropuri, dinamică și texturi decât prin mișcare armonică. Iar multe piese rămân într-adevăr mult timp în aceeași buclă armonică.
Poți vedea asta ca pe o schimbare estetică. Dar poți și pierde ceva prin ea.
Fiindcă o modulație face ceva ciudat: lumea familiară rămâne și, dintr-odată, este totuși alta. Aceeași melodie, același refren – dar podeaua de dedesubt s-a deplasat. Încă te orientezi și, în același timp, ești purtat în altă parte.
De fapt, este o imagine muzicală destul de frumoasă tocmai pentru ceea ce am discutat în ultimele zile: nu poți recupera vechiul sentiment al vieții. Dar poate că același motiv ar putea reapărea, la un moment dat, într-o altă tonalitate.
Iar acum Jagged Little Pill rulează de la început până la sfârșit.
Nu este selecționat după starea ta de moment. Nu „titluri asemănătoare pentru tine”. Nu algoritmul care, după trei minute și jumătate, vrea deja să știe ce îți va reține în continuare atenția.
Pur și simplu un album.
În 1995, cineva a hotărât că după piesa aceasta urmează aceea.
Iar treizeci de ani mai târziu lași această hotărâre să fie valabilă încă o dată.
Are ceva plăcut de nemodern.
Un Key Change nu este o schimbare de tonalitate?
Ba da. Un Key Change este o schimbare de tonalitate. M-ai prins aici într-o contorsionare terminologică inutilă.
Ceea ce voiam să deosebesc era:
Schimbare de tonalitate/modulație în general: în cursul ei, o piesă trece într-o altă tonalitate, eventual chiar de mai multe ori și relativ subtil.
Key Change-ul pop clasic: de obicei, spre final, refrenul este mutat brusc cu un semiton sau un ton întreg în sus – același refren, dar mai sus. Celebrul efect „acum mai punem ceva deasupra”.
Așadar, ar fi trebuit să scriu: schimbările de tonalitate nu au dispărut complet, dar mai ales schimbarea clasică și târzie de tonalitate din cântecul pop a devenit mult mai rară.
Afirmația ta inițială și formularea mea „Ceea ce a scăzut într-adevăr este Key Change-ul” sunau, în schimb, ca și cum ar fi două lucruri muzicale diferite. Asta a fost formulat greșit.
Idiotul #2
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
