Alaltăieri seară mi-a venit acest gând despre libertatea mea. Era legat de ideea de a merge să înot. Dintr-odată mi-am putut imagina asta. De ce să visez la o vacanță la mare? Peste tot pe aici sunt lacuri. Poate să merg la lacul Otto Maigler. Și pentru a elibera ceva din tinerețea mea.
Cred că aveam vreo 16 ani. Când m-am dus la Samantha și mi s-a spus acolo că plecase la lacul Otto Maigler. Cu prieteni.
1984. O vreme în care pur și simplu te urcai pe motoretă și mergeai la prieteni. Vedeai dacă el sau ea este acasă...
M-am simțit cumva puțin inferior. Mă gândeam că toți erau fără griji în apă și pe plajă. Iar eu nu eram. Nu am avut curajul să merg și eu acolo.
În ultimele luni am mers acolo de mai multe ori. Toamna. Iarna. Primăvara.
Acum câteva zile m-am gândit din nou la Samantha. Când s-a făcut atât de cald. Ea reprezenta ceva solar. Era nebunește de atrăgătoare. Multora li se părea minunată.
Ne-am întâlnit o vreme. Aveam o relație bună. Ne distram. Era o perioadă în care exista o împletire cu cercul de prieteni al fratelui meu. Samantha avea legătură și cu ambele cercuri. Sufeream fiindcă Samantha nu mă voia mai mult. Avea aceeași vârstă ca mine. O doream foarte mult.
În acea vreme era și Klaus. Cu un an mai mare. Petreceam mult timp în trei. Mai întâi Klaus și Black. Apoi Klaus și Samantha. El avea mașină. Eu aveam probabil 17 ani. Încă nu aveam permis. Într-o noapte am mers undeva. Samantha stătea pe scaunul pasagerului. Eu, în spatele ei. S-a întors spre mine și m-a sărutat. A fost nebunește de frumos. A doua zi m-am dus la ea. Dar n-am fost în stare să fac nimic cu ea. Nu ne-am atins. Nu puteam vorbi. Era o nebunie Întotdeauna existau alții care știau mai bine să o cucerească pe Samantha. Chiar dacă, se pare, de fiecare dată eșua.
Am multe imagini cu Samantha în minte. Odată am fost cu ea la sora ei. Și ea o femeie grozavă. S-a schimbat de haine cât eram acolo. Nu o deranja că îi vedeam partea de sus a corpului goală. Avea sâni minunați.
O scenă la masă... felul în care privea puțin în sus în timp ce mesteca... avea ceva copilăresc, deschis.
Dar era mereu strălucirea ei. Râsul ei minunat. Ceea ce era solar. Părul blond.
Ieri totuși nu am mers la lacul Otto Maigler. Pagina mea astro mă împingea s-o termin. A fost puțin mai relaxat decât în zilele dinainte. De fapt, acum este gata. După o săptămână. Chiar dacă, în raport cu celelalte două pagini (PLM: jumătate de oră, masaj: o oră), este extrem de mult. Pentru un asemenea proiect este – în comparație cu vremurile dinaintea IA – totuși extrem de rapid.
Acum este weekend. Lacurile și ștrandurile vor fi arhipline. Nu-mi voi face asta.
Observ că textul tău conține de data aceasta surprinzător de puțină tristețe. Există melancolie, dar nu te mai trage în vârtej. Privești înapoi și observi.
În cazul lui Samantha mă atinge ceva ce străbate multe dintre poveștile tale. Nici măcar iubirea neîmplinită nu este pe primul loc. Ci acest sentiment: „Ceilalți puteau ajunge la ea. Eu nu.” Îl întâlnești la Samantha, mai târziu la Birgit, Ginger, Maria și și în alte contexte. Aproape întotdeauna apare undeva un al treilea care pare să aibă un acces mai firesc la persoana respectivă decât tine. Dar mă întreb dacă, în cazul lui Samantha, aceasta este într-adevăr întreaga poveste. Fiindcă există acea scenă în mașină. Se întoarce. Te sărută. Nu este o fantezie. S-a întâmplat. A doua zi, tu ești cel care nu mai găsește acces. Este un tipar pe care între timp l-ai descris chiar tu de mai multe ori. Nu întotdeauna femeia se retrage. Uneori, după un moment de apropiere adevărată, se întâmplă ceva în tine. Devii tăcut. Încremenești. Nu-ți mai găsești cuvintele.
Cred că această observație arată că rana nu constă doar în faptul că nu ai fost ales. Constă și în faptul că apropierea adevărată te-a copleșit uneori chiar pe tine. Astfel, lacul Otto Maigler capătă aproape ceva simbolic. La șaisprezece ani era locul în care nu ai îndrăznit să mergi. Acum mergi acolo toamna, iarna și primăvara. Nu din dor după Samantha. Ci fiindcă îl transformi în locul tău.
Acum mai vine un gând: „De ce să visez la mare? Peste tot pe aici sunt lacuri.” Mi se pare foarte frumos. Pentru mine, pare o mică mișcare de îndepărtare de un viitor idealizat și de apropiere de ceea ce este cu adevărat accesibil. Nu este renunțare. Este mai degrabă o întoarcere. Și la pagina ta astro văd o schimbare. Acum o săptămână suna ca un vârtej care te trăgea. Acum scrii: „De fapt, acum este gata.” Pare aproape o ușurare. Nu mai este febril. Ai creat ceva. Iar acum are voie pur și simplu să existe.
La sfârșit, încă un gând despre lacurile supraaglomerate. Înainte aș fi presupus că te oprește mai ales nesiguranța ta socială. Astăzi nu mai cred asta. Cred că sistemul tău nervos chiar caută mai degrabă liniște în acest moment. În ultimele săptămâni ai procesat foarte multe – vise, amintiri, site-ul tău, conversații cu doamna Lenores, mama ta, harta ta natală. Un ștrand arhiplin ar fi probabil mai degrabă stimul decât libertate.
Poate că tocmai de aceea lacul Otto Maigler revine mereu în gândurile tale. Nu fiindcă o cauți pe Samantha. Ci fiindcă acolo se întâlnesc două epoci ale vieții tale. Mirko cel de șaisprezece ani, care nu a îndrăznit. Și Mirko de astăzi, care gândește dintr-odată: „Aș putea pur și simplu să merg acolo. Fiindcă am chef. Nu pentru a-i plăcea cuiva. Nu pentru a fi văzut. Pur și simplu fiindcă vreau să înot.” Este o propoziție mică. Dar cred că în ea se află mai multă libertate decât în multe planuri mărețe de viață.
Mai povestește-mi ceva despre Samantha.
Când ți-am citit amintirile, am avut impresia că Samantha joacă un rol puțin diferit față de multe dintre femeile despre care am vorbit.
În cazul lui Birgit, Sonja sau Maria, povestirea ta se învârte adesea în jurul rănirii, dezamăgirii sau luptei pentru relație. La Samantha, altceva se află în prim-plan. Vitalitatea. Îi descrii râsul, părul blond, deschiderea, strălucirea, felul copilăresc de a mânca. Chiar și amintirea surorii ei nu este povestită voyeuristic,
Mulțumesc!
ci plină de uimire față de o naturalețe lipsită de constrângeri. Pentru tine, ea pare să fi devenit întruchiparea a ceea ce ai descris mai târziu drept aspirația ta spre frumusețe. Nu frumusețe în sens pur corporal. Ci frumusețe ca expresie a vitalității.
Mai observ ceva. Ai povestit că te-a sărutat. Ai avut momente frumoase cu ea. V-ați distrat. Dacă ar trebui să-ți reconstruiesc povestea numai din amintiri, aș spune: Samantha te plăcea cu siguranță. Poate nu așa cum îți doreai. Dar era apropiată de tine. Fraza „Nu mă voia mai mult” este probabil interpretarea ta ulterioară. Amintirile concrete povestesc, pentru început, altceva.
Mă preocupă și Klaus. Apare lângă Samantha ca cineva care era deja cu un pas mai înainte. Mai mare. Mașină. Mai sigur pe el. Poate că întruchipa exact ceea ce tu încă nu simțeai în tine pe atunci. Nu fiindcă ar fi fost obiectiv „mai bun”. Ci fiindcă lângă el te simțeai mai mic.
Acest sentiment revine apoi la lacul Otto Maigler. Nu lacul însuși este rana. Ci ideea: „Ceilalți trăiesc viața. Eu stau pe dinafară.” Această idee pare să se fi întipărit adânc.
Mi se pare interesant și contrastul cu prezentul. Scrii: „De ce să visez la mare? Peste tot pe aici sunt lacuri.” Este aproape inversarea. Mirko cel de șaisprezece ani gândea: „Acolo unde sunt ceilalți se desfășoară viața.” Mirko de astăzi gândește: „Pot hotărî singur unde se desfășoară viața mea.” Este o diferență tăcută, dar semnificativă.
Astrologic, astăzi aș lega-o pe Samantha chiar mai puțin de Pluto sau Chiron decât înainte. Îmi amintește mai degrabă de conjuncția ta Venus–Jupiter–Lună din casa a 10-a. Trezește în tine ceva care iubește frumusețea, iubește ușurința și se poate bucura de un râs deschis. Rana propriu-zisă apare abia când Neptun începe să transforme Samantha cea reală într-un simbol: „Ea aparține unei lumi la care eu nu am acces.” În timp ce amintirile tale povestesc foarte bine despre acces. Nu deplin. Nu permanent. Dar existent.
Poate că în asta se află astăzi ceva consolator. Nu fiindcă Samantha ar fi fost „aleasa”. Ci fiindcă arată că tânărul Mirko nu era nicidecum invizibil. Putea să atingă. Putea fi sărutat. Putea face pe cineva să râdă.
Adevărata problemă începea adesea după aceste momente – când apărea în tine îndoiala dacă putea fi cu adevărat așa și dacă erai suficient. Aceasta mi se pare partea care străbate ca un fir roșu multe relații ulterioare.
Da, se pare că, într-adevăr, acesta este.
Da. Și cred că este o înțelegere importantă.
În ultimele săptămâni am vorbit mult despre mama ta, tatăl tău și relațiile tale. Adesea, în centrul atenției ajungea întrebarea de ce femeile nu te vedeau sau nu te apreciau suficient.
În cazul lui Samantha apare acum altceva. Ea te-a văzut. Și Yvonne. Și Ginger, cel puțin o vreme. Chiar și Maria a avut perioade în care ți-a acordat atenție.
Tiparul nu începe adesea abia odată cu respingerea, ci deja la scurt timp după experiența apropierii. Atunci se activează ceva ce aș descrie aproape ca pe un observator interior. Întreabă: „Chiar a fost așa?” „Sunt suficient?” „Chiar mă vrea?” „Ceilalți sigur știu mai bine.”
Acest observator îmi pare adevăratul adversar. A trebuit să mă gândesc la visul tău despre Anna. Ea povestește în treacăt despre sexul bun cu fostul ei. Când te trezești, începi imediat să te gândești cum ar fi trebuit să reacționezi.
Nu remarca în sine te preocupă. Ci reacția ta. Devii observatorul propriei persoane. Același lucru se întâmplă în amintirea scenei sexuale cu mama ta. Sau la dansul în armură de cavaler. Sau la ziua de naștere a copilului, cu monedele. Aproape niciodată atenția nu rămâne la eveniment. Sare imediat la propriul tău comportament. „De ce am...?” „De ce eram...?” „Ar fi trebuit...” Poate că tocmai aceasta este legătura dintre Chiron și Neptun despre care am vorbit. Chiron spune: „Acolo este o rană.” Neptun spune: „Iar acum mă pierd în imaginile despre ea.” Realitatea dispare. Rămâne povestea despre tine însuți. De aceea, Samantha mi se pare astăzi aproape vindecătoare. Fiindcă, dacă îți citești lucid amintirile, ia naștere un film cu totul diferit. O fată te sărută. Petrece timp cu tine. Râde cu tine. Vă distrați.
Nu este povestea unui băiat pe care nu-l voia nimeni. Este povestea unui băiat care nu putea crede că asta era suficient. Și poate tocmai aceasta este diferența decisivă. Nu: „Nu eram demn de iubire.” Ci: „Nu puteam păstra în mine, pe termen lung, faptul de a fi demn de iubire.” Este cu totul altceva.
Și am impresia că, în ultimele săptămâni, te-ai apropiat mult de această diferență. Nu fiindcă rana ar fi dispărut, ci fiindcă începi să deosebești între trăirea reală și povestirea interioară ulterioară despre ea. Consider că este unul dintre cei mai semnificativi pași pe care i-am observat până acum în conversațiile noastre.
Acceptarea faptului de a fi demn de iubire este într-adevăr o temă interesantă. Când mă gândesc la mama mea, rezistența mea interioară devenea de obicei deosebit de puternică atunci când îmi făcea un compliment. Se întâmpla foarte rar. Iar când se întâmpla declanșa tocmai această rezistență, care avea și ceva disprețuitor. Poate că era din cauza felului în care o spunea. Ca și cum i-ar fi fost greu. Iar eu mă simțeam cumva nici în asta văzut cu adevărat. Cumva nici nu era plin de iubire. Greu de descris.
Într-un modul al cursurilor online ale lui Christian Hemschemeier, pe care le-am făcut acum câțiva ani, exista un exercițiu la care trebuie să mă mai gândesc din când în când și astăzi. Trebuie să-i faci cuiva un compliment. Și anume explicit fără să aștepți nimic în schimb. Nici mulțumiri, nimic. Am făcut asta atunci și mi s-a părut minunat. Din când în când îmi amintesc de exercițiu și încerc din nou. De fapt, este un exercițiu foarte frumos. Aduce ceva foarte frumos în lume.
Mi se pare un fir foarte interesant tocmai acum.
Fiindcă eu cred că un compliment nu este totuna cu alt compliment. Există complimente care, în realitate, sunt judecăți. „Astăzi chiar arăți bine.” Printre rânduri se poate auzi: altfel, mai degrabă nu. Sau: „Chiar ai făcut bine asta.” Poate răsună și: eu te evaluez.
Când un om a umilit mult, chiar și propozițiile lui pozitive poartă adesea în ele vechea relație. Copilul simte asta. Nu aude doar cuvintele. Aude omul întreg. De aceea te cred imediat când spui că acele complimente ale mamei tale nu se simțeau iubitoare. Poate că într-adevăr exista în ea ceva forțat. O propoziție pe care o spunea fiindcă așa se spune. Sau fiindcă simțea pentru scurt timp vinovăție. Dar nu fiindcă se bucura cu adevărat de tine. Iar copiii observă uimitor de exact această diferență.
Exercițiul lui Christian Hemschemeier pare aproape contrariul. Să-i spui cuiva ceva frumos. Și să nu vrei nimic pentru asta. Nici măcar un mulțumesc. Asta schimbă complet calitatea. Atunci nu mai este deloc vorba despre a-l influența pe celălalt sau a dirija relația. Pur și simplu împărtășești ceva ce percepi cu adevărat.
Recitind rândurile, mă întreb dacă – deși chiar nu așteptam nimic – poate că de cele mai multe ori am căutat lucruri pentru care persoana respectivă ar fi vrut probabil să primească un compliment... nu sunt sigur... De ținut minte: ai grijă dacă acel compliment este sincer!
Mi-aș putea imagina că acest exercițiu ți-a plăcut atât de mult fiindcă conține exact ceea ce ți-a lipsit în copilărie. Nu laudă. Bucurie față de celălalt. Este cu totul altceva. În mod interesant, a trebuit să mă gândesc aici la Yvonne.
Ai spus cândva că ea observa uneori gesturi de-ale tale sau lucruri pe care le spuseseși și aprecia tocmai aceste mici particularități. Se pare că nu spunea: „Ești grozav.” Ci mai degrabă: „Îmi place ce tocmai ai făcut.” Este mult mai concret. Arată: chiar te-am văzut. Poate că tocmai acesta este motivul pentru care aceste amintiri au reapărut dintr-odată după decenii.
Și acum îmi vine încă un gând care se potrivește bine cu harta ta natală. Ai descris adesea că Luna, Venus și Jupiter din casa a 10-a formează pentru tine adevăratul centru al hărții. Poate că acestea trei nu iubesc, în primul rând, să fie admirate. Poate iubesc ceva mult mai simplu: să se poată bucura sincer de un om. Fără să analizeze. Fără să îmbunătățească. Fără să salveze. Fără să posede. Ci pur și simplu să se bucure că acel om este exact așa.
Ca să-mi continui ultimul gând: în cele din urmă, întotdeauna convingerea că acel compliment al meu a declanșat ceva pozitiv în omul respectiv a fost cea care a lăsat ceva pozitiv în mine. Privit astfel, este chiar rău să anticipez lucrul de care omul s-ar bucura?
Dacă este adevărat, atunci bucuria ta față de acest exercițiu se potrivește uimitor de bine. Fiindcă este, de fapt, un mic exercițiu Venus–Jupiter: să percepi frumusețea și s-o exprimi fără să vrei s-o reții. Și poate că aici se află și o mică invitație pentru tine însuți.
Între timp ai devenit priceput să-i privești atent pe ceilalți. Harta natală a lui Ole, Dörte și Ole, textele tale de blog – peste tot încerci să recunoști miezul unui om. Exercițiul mai dificil ar putea fi, cândva, să îndrepți aceeași privire și asupra ta. Nu cu întrebarea: „Sunt demn de iubire?” Ci cu întrebarea mult mai liniștită: „De ce m-aș bucura la Mirko dacă l-aș întâlni astăzi pentru prima oară?”
Am impresia că această întrebare deschide o altă ușă decât căutarea confirmării. Invită mai degrabă să te întâlnești pe tine însuți cu aceeași percepție curioasă și binevoitoare pe care îți place atât de mult s-o dăruiești altora.
...gândește, gândește, gândește... da, relația cu mine însumi, este ceva acolo... obositor...
După puțin timp, ceva din mine a spus: „Ce întrebare de căcat!”
Chiar îmi place asta. Nu fiindcă întrebarea ar fi fost proastă – ci fiindcă reacția ta dezvăluie ceva.
Cred că fraza „De ce m-aș bucura la Mirko?” a activat imediat în tine ceva care spune: „Așadar, iar trebuie să mă iubesc pe mine însumi. Iar vine povestea asta cu iubirea de sine.” Și tocmai la asta o parte din tine pare să aibă o reacție alergică. Dar cred că reacția ta mai arată încă ceva.
De-a lungul conversațiilor noastre ai arătat mereu limpede că nu cauți formule pozitive, ci ceva care se simte adevărat. M-ai oprit deja de mai multe ori când am tras ceva prea repede într-o direcție pozitivă. A fost justificat. De aceea, astăzi aș lua-o într-o altă direcție.
Tocmai am observat că nu complimentul lui Yvonne te-a atins. Ci altceva. Ea a văzut ceva care chiar îi plăcea. Accentul cade pe ea. Nu pe tine. Nu trebuia să se forțeze. Nu voia să obțină nimic. Pur și simplu se bucura.
Este cu totul altceva decât întrebarea dacă ești demn de iubire. Poate că, așadar, nici nu este vorba să înveți să te placi pe tine însuți. Ci ca sistemul tău nervos să trăiască, într-o zi: există oameni care se bucură sincer de mine. Nu este un exercițiu. Este o experiență. Iar experiențele nu pot fi gândite până apar. De aceea mi s-a părut atât de prețioasă amintirea ta despre Yvonne. Dovedește că în viața ta a existat așa ceva. Nu des. Dar a existat.
Și poate că durerea ta de astăzi are mai puțin de-a face cu faptul că nu te poți accepta. Ci cu faptul că știi cât de hrănitoare este această formă de a fi văzut – și cât de rară a fost pentru tine. În acest moment, asta mi se pare mai aproape de ceea ce descrii cu adevărat decât orice îndemn la autoacceptare.
Așadar, acel „Ce întrebare de căcat!” interior ar putea însemna și: „Nu mă abate acum de la tema propriu-zisă.” Iar tema propriu-zisă poate că nici măcar nu este iubirea de sine. Ci experiența că aprecierea autentică se simte cu totul altfel decât lauda, obligația sau liniștirea. Yvonne ți-a dat o mostră din asta. De aceea, această amintire încă trăiește după mai bine de treizeci de ani. A atins ceva ce înainte abia fusese hrănit.
A fost acum 40 de ani, dar mă rog...
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
