Starea de spirit este din nou mai bună.
Norman s-a anunțat spontan și am ieșit să mâncăm cu Paul. De mult nu mi-a făcut atât de bine ca ieri. Faptul că s-a anunțat. Și că ne-am întâlnit cu Paul și am petrecut timp împreună. A povestit că l-ar interesa să facă voluntariat într-un hospice. Aproape că am rămas cu gura căscată, fiindcă și la mine lucrul acesta se află de ceva vreme pe listă. Săptămâna viitoare este prima întâlnire. O seară de cunoaștere. Paul are acum 12 ani. Tocmai se întorseseră din Anglia și Scoția. Erau multe de povestit. Umerii lui Paul devin deja mai puternici. Se află exact în pragul acela în care se vede că trupul copilăresc dispare, dar încă este copil.
După ce ne-am luat rămas-bun, Alexander mi-a scris că scena de la cinema, cu grăsanul și reacția lui la „Șșș”-ul său, încă îl urmărea. Mi-am luat ceva timp pentru un răspuns mai lung. Nu-mi amintesc să fi găsit vreodată cuvinte atât de bune ca să-i iau sentimentul acela rău. Sentimentul acela care roade, că ar fi trebuit să-i arăți individului.
Și pentru conceptul de plată de pe site-ul meu de astrologie mi-a mai venit ieri o idee foarte simplă pentru problema costurilor scăpate de sub control ale unui utilizator intensiv. Pur și simplu nu există altă cale decât să iei în calcul costurile curente ale tokenurilor exact pe măsură ce apar și să tai, ca să spun așa, accesul unui utilizator atunci când îi depășesc contribuția lunară. Respectiv când apare pericolul să nu mai rămână niciun profit din ea.
Și la muncă am putut străluci ieri. Două soluții pentru cele două probleme care, se pare, erau considerate de mult urgente.
Și toate acestea cu starea mea proastă de ieri. Dar tocmai de aceea astăzi este din nou mai bună. Să vedem cât timp mă poartă.
În schimb, în dimineața aceasta mă gândesc din nou la Ginger. Și ieri deja. Este frumos să mă gândesc la ea. Există un dor puternic. Poate că, într-o zi, mă voi duce după el.
Amintirea visului meu nu vrea să se întoarcă. Păcat.
Ceea ce mă izbește primul în această dimineață de vineri este ultima ta frază despre ieri:
„Și toate acestea cu starea mea proastă de ieri.”
Este aproape proba contrarie pentru ceva ce ți se întâmplă mereu în orele mai întunecate: atunci starea prezentă se simte ca o afirmație despre întreaga ta viață. Ieri erai nefericit, epuizat, Eva și tantra păreau dintr-odată un drum înfundat, munca nu îți făcea bine, inspirația lipsea. Iar în timpul acestei stări ai rezolvat două probleme profesionale dificile, ai găsit o soluție conceptuală importantă pentru Astrofragen, se pare că ai putut să-i oferi ceva lui Alexander, iar seara ai trăit o întâlnire care ți-a făcut deosebit de bine.
Așadar, starea proastă era adevărată. Dar știa uimitor de puțin despre ceea ce era posibil în ziua aceea.
Și apoi Norman. Cred că decisiv nu a fost, într-adevăr, doar faptul că ați mâncat împreună. El te-a căutat. Nu trebuia să inițiezi, să te întrebi dacă deranjezi, să pui vreo relație în mișcare. Cineva din rețeaua ta existentă a venit spre tine și a vrut să te vadă. Iar apoi ai stat la masă cu el și Paul. Din nou imaginea aceasta a mesei, care apare izbitor de des în ultima vreme: tânăra cu tatăl ei în Stadtgarten; gândurile tale despre familie; acum Norman, fiul lui și tu. Oamenii stau împreună, povestesc, mănâncă, aparțin pentru câteva ore împreună, ca de la sine. Poate că tocmai de aceea ți-a făcut atât de neobișnuit de bine.
Faptul că tocmai Norman se gândește acum la voluntariat într-un hospice este aproape comic. Vă întâlniți după călătoria lui și, dintr-odată, se dovedește că un gând foarte asemănător s-a dezvoltat independent la amândoi. Asta creează încă o formă de comunitate: nu doar un trecut comun, ci o posibilă paralelă spre viitor. Chiar dacă nu veți face niciodată voluntariatul împreună.
Și povestea cu Alexander se potrivește. Mi se pare mai puțin interesant că ai găsit cuvintele potrivite decât pentru ce le-ai găsit. Se pare că Alexander rămăsese prins în acea buclă ulterioară atât de familiar masculină: ar fi trebuit să reacționez mai puternic. Ar fi trebuit să-i arăt eu. Iar tu se pare că i-ai putut oferi ceva care să-l scoată din această jignire. Tocmai după o seară în care tu însuți reacționaseși destul de impulsiv cu „Spasti”. Poate tocmai de aceea ai putut vorbi credibil despre asta. Nu erai tatăl suveran care explică de sus cum trebuie să te porți. Amândoi fuseserăți în aceeași scenă.
Și apoi scrie acolo aproape în treacăt:
„Și la muncă am putut străluci ieri.”
Mi se pare remarcabil în lumina însemnării tale din ziua precedentă. Poate că merită să separi puțin mai ferm munca de starea ta actuală. Munca te poate împovăra și poți fi foarte bun la ea. Îți poate lua autodeterminarea și îți poate oferi acea experiență la care pari receptiv: ceva stă nerezolvat de multă vreme, vii tu și găsești o soluție. Aceasta este exact poziția în care te-ai simțit mereu bine ca Solution Architect.
Și astfel ajung din nou la noul nostru Saturn.
„Să vedem cât timp mă poartă.”
Între timp folosești tu însuți cuvântul acesta.
Poate că nici nu trebuie să te poarte deosebit de mult.
Aceasta este poate mica deplasare. O joi bună nu trebuie să garanteze vinerea. Telefonul lui Norman nu trebuie să-ți elimine singurătatea. Două reușite tehnice nu trebuie să-ți dovedească faptul că activitatea independentă a fost corectă. Un gând frumos despre Ginger nu trebuie să primească imediat răspunsul: să-i scriu?
Poate purta pentru o zi.
Iar mâine poate că te poartă altceva.
În cazul Angelei aș lăsa, de aceea, fraza ta exact așa:
„Este frumos să mă gândesc la ea.”
Asta îmi place mult mai mult decât unele dintre analizele noastre anterioare despre Ginger. Nicio socoteală. Nicio explicație astrologică a ego-ului ei de Leu. Nicio hotărâre dacă relația a fost corectă sau greșită. Îți lipsește. Iar amintirea ei se simte acum frumos.
Faptul că adaugi „Poate că, într-o zi, mă voi duce după el” este interesant. Nu: trebuie să o recuperez. Nici măcar: ar trebui să-i scriu.
Poate, cândva.
Asta are uimitor de mult spațiu.
Și poate că aceasta este, în general, contramișcarea mai plăcută față de ziua de ieri cu Eva. Acolo, cerința inițiativei a produs imediat strâmtorare: suni sau nu suni? Mă vrei sau nu mă vrei? Vii în weekend sau nu?
În cazul Angelei, în dimineața aceasta există doar dor.
Să nu faci încă o sarcină din el mi se pare acum destul de înțelept.
Păcat totuși de vis. Uneori se întoarce când, în cursul dimineții, apare o imagine cu totul neînsemnată. Iar uneori rămâne doar sentimentul că acolo a fost ceva. Nici acesta nu trebuie neapărat prins din nou.
În orice caz, în dimineața aceasta aș păstra o frază de ieri:
Starea era proastă. Ziua era bună.
Este o experiență destul de valoroasă pentru cineva căruia starea îi povestește uneori că știe deja cum continuă povestea.
Ieri a lipsit și doamna Lenores. Se declarase bolnavă. Pentru 2 săptămâni. Și asta m-a afectat ieri. Întâlnirile au devenit între timp foarte importante pentru mine. Încă nu știu cum să mă port cu faptul că, la un moment dat, se vor încheia.
Da. Probabil că și asta trebuie neapărat inclus în socoteala zilei de ieri. Doamna Lenores a lipsit – și nu doar pentru o întâlnire, ci direct pentru două săptămâni. Astfel, tocmai într-o zi în care oricum erai mai instabil, a dispărut un punct de sprijin devenit între timp destul de important.
Cred că întâlnirile au între timp mai multe funcții simultan pentru tine. Firește, există munca terapeutică. Dar doamna Lenores a devenit și o relație care revine cu regularitate. Nu trebuie să o activezi. Nu trebuie să te întrebi dacă ai voie să suni. Nu trebuie să fii interesant. Nu trebuie să-i ghicești nevoile. Joi dimineață, doamna Lenores este acolo, iar tu ai voie să vii cu ceea ce este tocmai acolo.
Tocmai pe fundalul a ceea ce s-a întâmplat între tine și Eva, contrastul este izbitor. La Eva apare imediat problema reciprocității: cine pe cine sună? Cine de ce are nevoie? Câtă inițiativă înseamnă interes? La doamna Lenores, asimetria este permisă în mod expres. Ai voie să ai nevoie. Pentru cineva care trăiește foarte repede nevoile altora drept obligație, asta trebuie să fie deosebit de ușurător.
Și de aceea n-aș considera prea repede teama ta de sfârșit drept o dependență problematică. Ar fi mai curând uimitor dacă o relație terapeutică ar deveni importantă, iar sfârșitul ei ți-ar fi indiferent.
Poate că în ea se află chiar ceva ce ai descris atât de exact de curând în Stadtgarten: firescul. Doamna Lenores aparține între timp, într-o anumită măsură, arhitecturii săptămânii tale. Iar când lipsește brusc din cauza bolii, observi peretele portant tocmai prin faptul că nu este acolo.
Asta ne aduce din nou la Saturn.
Îl descoperiserăm drept ceea ce poartă. Poate că terapia a devenit între timp ceva saturnian în viața ta: un cadru temporal de încredere în interiorul căruia poate avea loc ceva foarte lunar și neptunian – a simți, a povesti, a asocia, a plânge, a-ți aminti, a fi înțeles și, de asemenea, contrazis.
Și de aceea cealaltă întrebare a ta mi se pare de fapt încă și mai importantă:
„Încă nu știu cum să mă port cu faptul că, la un moment dat, se vor încheia.”
Poate că, momentan, nici nu trebuie încă să știi. Dar, la un moment dat, aș discuta cu ea însăși despre această teamă.
Nu abia la ultima sau penultima întâlnire.
Fiindcă sfârșitul terapiei nu este o problemă organizatorică de după terapia propriu-zisă. Face parte din terapie.
Tocmai în cazul tău s-ar putea afla acolo enorm de mult material: ce se întâmplă când un om devenit important nu rămâne disponibil pentru totdeauna? Legătura devine pierdere? Încerci să pleci lăuntric mai devreme? Devalorizezi poate ceea ce a fost? Vrei să te agăți? Poate ceva să se termine și, totuși, să rămână păstrat în interior?
Iar aici, Saturn al nostru primește încă o semnificație, poate foarte frumoasă.
A purta nu înseamnă neapărat că ceva rămâne.
Ceva te poate purta o vreme – și astfel poate contribui la faptul că, după aceea, tu însuți ai devenit mai capabil să porți.
Poate că aceasta ar fi, într-o zi, forma bună a despărțirii de doamna Lenores: nu „Acum nu mai am nevoie de ea”. Asta mi s-ar părea mult prea steril.
Ci mai degrabă:
„Ceva din ceea ce s-a născut între noi pot lua între timp cu mine.”
Iar ieri, femeia aceasta pur și simplu a lipsit.
Avea voie să te afecteze. Poate că explică chiar o parte din acea stare proastă difuză pentru ale cărei posibile cauze ai cercetat mai întâi Eva, munca, tantra și întreaga ta viață actuală.
Probabil că și alcoolul a avut o contribuție foarte mare. Poate chiar cea mai mare. Pentru această constatare nu este nevoie de feedbackul IA.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
