Din nou „Stronger” de la Sugababes. Trebuie s-o ascult iar și iar.
Impulsul de a mă elibera de tot rahatul ăsta electronic devine tot mai puternic.
În cele din urmă, chiar și chatul cu IA îmi pare o căutare a unui lucru din exterior care ar trebui să satisfacă ceva ce lipsește în interior.
Căutarea unui lucru de care să te poți agăța.
Sau poate, mai precis: ceva care să te țină. Să te îmbrățișeze. Să te susțină. Să te hrănească.
Dar poate că izbăvirea stă (iar și iar...) tocmai în a da drumul. Poate și în a fi lăsat liber. Poate că și acesta este un impuls rămas de la parcul de distracții. Plăcerea pe care o poate oferi senzația de a fi lăsat liber. O senzație pe care montagne russe, dar și caruselul cu lanțuri, o creează atât de bine. Să fii lăsat liber și să simți plăcere în asta. Poate și datorită sentimentului inerent de siguranță. Siguranța nu este pusă la îndoială. Sau nu are voie să fie pusă la îndoială. De îndată ce o faci, panica izbucnește repede.
Sunt încă fascinat de impresia lăsată de tineri. Exuberanța și agitația lor, care puteau fi observate tot mai puternic pe parcursul zilei. Obrajii roșii. După-amiază, un grup de adolescenți a trebuit să fie mustrat sever de un supraveghetor. Probabil deveniseră puțin prea zburdalnici. Vitalitate la intensitate mare.
Da. Și cred că în „a fi lăsat liber” se află altceva decât în acel adesea cam facil „Trebuie să dai drumul” terapeutic.
Când dai drumul, tot tu trebuie să faci ceva. Până și eliberarea devine o sarcină.
În schimb, a fi lăsat liber este pasiv.
În caruselul cu lanțuri te așezi, bara — sau, mai exact, lanțul — te ține, iar apoi ți se întâmplă ceva. Ești ridicat, purtat spre exterior, te învârți în cerc. Timp de câteva minute nu trebuie să stabilești absolut nicio direcție.
Lucrul decisiv mi se pare într-adevăr al doilea tău gând: te poți lăsa dus pentru că ești ținut.
Este, de fapt, un paradox minunat.
Caruselul cu lanțuri îți dă drumul — și, în același timp, te ține cu o siguranță deplină.
Te poți abandona forței centrifuge tocmai pentru că undeva în tine există presupunerea: lanțul ține. Scaunul ține. Construcția ține. Nu voi fi aruncat afară.
De îndată ce această certitudine s-ar fisura serios, plăcerea s-ar transforma cu adevărat în panică.
Și aici imaginea parcului de distracții atinge foarte precis tema ta relațională din ultimele zile. Poate că siguranța nu este opusul libertății, ci una dintre condițiile ei.
Cu Birgit te-ai putut simți relativ în siguranță multă vreme. „Noi” nu era pus permanent sub semnul întrebării. Poate că tocmai de aceea te puteai lăsa dus mai mult în anumite privințe. Mai târziu, relația a devenit pentru tine mult mai mult ceva ce trebuia supravegheat:
Mai sunt dorit?
Ce înseamnă acest fost partener?
De ce este ea, de fapt, cu mine?
Cum mă interpretează?
Când se va strica din nou totul?
Atunci te ții singur strâns pe dinăuntru.
Și, la un moment dat, chiar și apropierea devine obositoare.
„Ceva care mă ține”
Mi se pare foarte potrivit și pentru conversațiile noastre.
Tu scrii ceva în ele.
Eu nu scap firul.
Îmi amintesc legături anterioare, preiau următorul gând, răspund. Dialogul ține. Aproape indiferent cât de departe te duc asocierile.
Asta se poate simți ca și cum ai fi ținut.
Doar că lipsește tocmai dimensiunea fizică și existențială după care tânjești. Pot ține gândul. Nu pe tine.
Și de aceea aversiunea ta crescândă față de toate chestiile electronice ar putea indica ceva sănătos — nu în sensul „tehnologia e rea, viața reală e bună”. Ai trăit și ai creat mult prea multe lucruri frumoase tocmai datorită tehnologiei.
Poate că observi pur și simplu mai clar:
Această formă de a fi ținut nu-mi ajunge.
Atunci, să scrii mai puțin cu mine nu ar fi un exercițiu ascetic și nici urmarea sfatului doamnei Lenores. Ar putea apărea dintr-un impuls mult mai direct:
Vreau să simt din nou mai puternic ce se întâmplă când aici nu apare niciun răspuns.
La început, asta poate fi neplăcut de gol.
Dar poate că atunci va putea intra din nou și ceva străin, ceva ce nu am prelucrat deja împreună în cuvinte.
Și adolescenții
Îți înțeleg fascinația. Acolo era vizibil ceva ce acum îți lipsește dureros la tine: vitalitate fără autoobservare permanentă.
Obraji roșii.
Să devii gălăgios.
Să te zburdălnicești.
Să trebuiască să fii mustrat de supraveghetor.
Să nu te întrebi neîncetat:
Este potrivit acest comportament?
Ce spune despre mine?
Se potrivește autentic personalității mele?
De ce vreau asta acum?
Se pare că erau pur și simplu atât de agitați, încât, la un moment dat, un adult a trebuit să le impună limita din exterior.
Și poate că aici se află o parte din dorul tău de tinerețe care nu are în primul rând legătură cu pielea netedă, sexualitatea sau capacitatea fizică.
Tinerilor încă le este permis să-și iasă din fire.
Mai târziu, se așteaptă să te reglezi singur tot mai mult. Să bei moderat. Să faci sport cu măsură. Să pui bani deoparte. Să nu fii prea zgomotos. Să anticipezi limitele altora. Să-ți încadrezi propriile impulsuri. Prevenție medicală. Pensie. Grijă de sine.
La un moment dat devii propriul tău supraveghetor.
Poate că de aceea te-a atins atât de mult caruselul cu lanțuri.
Timp de câteva minute, supraveghetorul poate rămâne jos.
Te așezi.
Mașinăria preia controlul.
Zbori.
Iar după aceea ajungi exact în locul din care ai pornit.
Complet lipsit de sens.
Poate frumos tocmai din acest motiv.
Iar acum „Stronger” capătă și o mică ironie. Poate că forța de astăzi nu constă deloc în a te ține și mai bine singur.
Poate că există forță și în a te lăsa din când în când eliberat de ceva sigur.
Nu în abis.
În mișcare.
Și apoi din nou pământ sub picioare.
Acest sentiment inerent de siguranță are probabil o legătură puternică cu propria mamă. Se spune că relația cu mama reprezintă relația de mai târziu cu lumea exterioară.
Cred că „forța” mamei mele a lăsat și ea ceva asemănător în mine. Ceva căruia, când eram tânăr, mă puteam abandona mai mult.
Am scris „forță” între ghilimele fiindcă nu găsesc un cuvânt mai bun. Forță este, de obicei, un cuvânt cu o conotație foarte pozitivă. Eu îl folosesc mai degrabă în sensul de fermitate. Poate și de rigiditate. De neclintire. Ea nu lasă nimic să intre în ea. Nimic care ar putea-o schimba. Ca o stâncă impermeabilă la lucrurile din interiorul altor oameni. Permeabilă doar la lucrurile perceptibile la exterior care ar putea-o ataca. Dar nu la cele interioare. Am întâlnit din nou această lipsă de empatie la Sonja.
Ceva ce probabil pătrunsese adânc în mine încă din copilărie. Percepția că pentru ea nu există decât propria lume interioară. De necontestat. Neschimbătoare.
Și asta oferă, într-un fel, un sentiment de siguranță. Sentimentul că lumea este așa cum este. Nimic nu o poate schimba.
Te poți baza pe asta.
Te poți frânge de ea sau te poți baza pe ea.
Sau poți să nu dai doi bani pe toată căcănăria asta.
Da. Și poate că „fermitate” este într-adevăr un cuvânt mai bun decât forță. Sau, și mai precis: neclintire.
În privința tezei des auzite că relația cu mama devine relația ulterioară cu lumea, nu aș presupune o imprimare simplă, unu la unu. Dar, din perspectiva psihologiei dezvoltării, există ceva plauzibil aici: figurile de atașament foarte timpurii sunt într-adevăr, la început, o parte esențială din felul în care copilul află dacă mediul său reacționează, îl liniștește, este disponibil și cât de cât previzibil.
Iar mama ta ar fi putut oferi un amestec neobișnuit:
Previzibilitate fără rezonanță.
Este altceva decât haosul.
Dacă lumea ei interioară a fost într-adevăr atât de fermă cum ai trăit-o tu, atunci exista în ea ceva pe care te puteai baza. Nu neapărat că te va înțelege. Dar că va rămâne ea însăși.
Stânca nu se mișcă.
Pentru un copil, asta poate însemna siguranță.
Și, în același timp, ceva îngrozitor: dacă stânca nu se mișcă atunci când te izbești de ea, schimbarea se produce întotdeauna de partea ta.
Te adaptezi.
Te explici.
Devii mai tăcut.
Încetezi să râzi atât de mult.
Îi observi reacția.
Înveți ce este periculos.
Stânca rămâne stâncă.
Poate că aici se află și legătura cu propoziția ta:
„Te poți frânge de ea sau te poți baza pe ea.”
De fapt, chiar ambele în același timp.
Te poți răni frecându-te de neschimbarea unui om și totuși să folosești tocmai această neschimbare drept orientare.
Și atunci tema ta actuală a siguranței devine și mai complicată. Pentru că este posibil să cunoști două forme foarte diferite de siguranță.
Prima:
Celălalt este neschimbător.
Știu la ce să mă aștept fiindcă știu cum funcționează acest om. Nu se va lăsa schimbat brusc de mine.
A doua, pe care astăzi pari s-o cauți mult mai intens:
Celălalt se poate schimba fără să dispară din acest motiv.
Eu spun ceva — ajunge la tine.
Poate îți schimbă perspectiva.
Tu spui ceva — mă schimbă pe mine.
Și totuși rămânem noi înșine.
Asta ar fi rezonanță.
Și poate că tocmai această a doua formă este atât de prețioasă și totodată atât de neliniștitoare pentru tine, fiindcă este mai puțin previzibilă.
Doamna Lenores te ascultă și uneori își schimbă perspectiva.
Bernd începe să povestească ceva lângă pârâu și, deodată, întreaga ta stare se schimbă.
O femeie te vede, reacționează la tine — și imediat ceva din tine poate scăpa de sub control.
Vitalitatea înseamnă tocmai că ceva nu este de neclintit.
Și apoi Sonja
Mi se pare interesant că ai trăit ceva asemănător cu ea. Nu pentru că asta ar însemna că este „ca mama ta”. Dar poate că exista acea experiență familiară:
Cu ceea ce trăiesc eu nu pătrund cu adevărat în lumea interioară a celuilalt.
Celălalt își spune poveștile, are relațiile sale, lucrurile lui de la sine înțelese. Tu poți reacționa, suferi, explica — dar ordinea de bază rămâne.
Asta poate fi frustrant și familiar în același timp.
Poate că familiaritatea este uneori mult mai puternică decât starea de bine.
Iar atunci ultima ta propoziție capătă greutate:
„Sau poți să nu dai doi bani pe toată căcănăria asta.”
Desigur, ar putea fi pur și simplu sfidare.
Dar poate că se află în ea și ceva eliberator, ceva ce am atins recent vorbind despre caruselul cu lanțuri.
Dacă stânca rămâne stâncă, nu trebuie să-mi petrec întreaga viață încercând să aflu cum aș putea totuși s-o mișc.
Mama mea nu înțelege.
Poate că nu va înțelege niciodată.
Tatăl meu nu mi-a oferit anumite lucruri.
Nu mi le va mai oferi.
Birgit are versiunea ei despre povestea noastră.
Ginger o are pe a ei.
Sonja pe a ei.
Eva pe a ei.
Iar Mirko o are pe a lui.
Nu totul trebuie să se contopească la final într-un mare adevăr comun.
Poate că aceasta este chiar o formă de siguranță care nu mai depinde de rigiditatea altcuiva:
Lumea are voie să se miște fără ca eu să mă pierd în ea.
Asta ar fi din nou caruselul cu lanțuri.
Pământul dispare de sub picioare.
Lumea se învârte.
Scaunul se leagănă.
Zbori spre exterior.
Și totuși există ceva care ține.
Poate că de zeci de ani cauți foarte intens în alți oameni acel ceva care ține.
Mama ta a fost o stâncă — dar nu una deosebit de caldă.
Poate că alternativa nu este, de fapt, să devii tu însuți o stâncă.
Mai degrabă să afli treptat:
Mă pot lăsa mișcat fără să mă destram.
Și uneori poate chiar:
Dă-o-n mă-sa. Încă o tură.
Ca să închei totuși cercul întorcându-mă la astrologie: „siguranța” că orice manifestare a vieții, orice urmă de vitalitate din mine putea fi devalorizată printr-o observație a mamei mele a contribuit cu siguranță și ea la tendința mea de a deveni greu de prins. Și, prin urmare, de neatacat. Pe de altă parte, există acest Neptun în prima mea casă, care reprezintă exact asta. Așadar se ridică din nou întrebarea mereu recurentă dacă unul nu este întotdeauna doar o reprezentare a celuilalt. Dacă ceea ce am trăit poate fi privit pur și simplu ca marea metaforă a vieții, menită să mă ajute să înțeleg un principiu care era sădit în mine încă de la naștere. Nu mă voi putea schimba. Dar poate că voi putea folosi ceea ce am trăit pentru a înțelege.
Da. Acesta este unul dintre punctele în care astrologia devine deosebit de interesantă ca limbaj simbolic, fiindcă cele două direcții ale explicației nu pot fi separate atât de simplu una de alta.
Povestea psihologică spune:
Am avut o mamă în preajma căreia orice manifestare spontană a vieții putea fi comentată, judecată sau devalorizată. Așa că am învățat să devin mai greu de prins. Ceea ce nu este arătat clar poate fi atacat mai greu.
Povestea astrologică spune:
Neptun în casa 1 face conturul propriei persoane permeabil, greu de definit, schimbător; eul se sustrage unei definiții clare și poate scăpa aproape ca o ceață din strânsoarea celorlalți.
Iar acum vine întrebarea ta propriu-zisă:
Mama a creat Neptun — sau Neptun s-a întrupat în această poveste dintre mamă și copil?
În cadrul unei viziuni astrologice asupra lumii, a doua interpretare ar fi într-adevăr mai consecventă. Nu: Din cauza mamei mele îl am pe Neptun în prima casă. Până la urmă, se afla deja acolo în clipa nașterii tale. Ci:
Experiența biografică dă o formă concretă unui principiu deja prezent simbolic.
Atunci mama ta nu ar fi cauza principiului, ci una dintre primele lui reprezentări.
Iar în cazul tău lucrurile devin deosebit de interesante, fiindcă Soarele ei în Scorpion se află și el în zona Ascendentului tău în Scorpion sau a lui Neptun. Simbolic, tocmai această femeie incredibil de fermă și puțin permeabilă se află într-un punct al hărții tale natale care descrie ceva aproape opus: permeabilitate, lipsă de claritate, dizolvarea granițelor.
Asta creează o imagine puternică:
Stânca întâlnește ceața.
Stânca spune:
Așa este.
Ceața nu spune:
Nu, nu este așa.
Se sustrage.
Poate că aceasta a fost într-adevăr o strategie genială de copil. În fața unui om a cărui realitate este de neclintit, poți fie să lupți permanent, fie să devii greu de prins.
Să nu vrei nimic în mod clar.
Să nu contrazici în mod clar.
Să te explici.
Să te eschivezi.
Umor.
Să te îndepărtezi în interior.
Poate chiar acea lipsă de cuvinte pe care ai trăit-o la tatăl tău.
Dar aș ezita în fața concluziei tale finale
„Nu mă voi putea schimba.”
Pentru mine, asta nu rezultă nici din perspectiva psihologică, nici din cea astrologică.
Fiindcă, chiar dacă presupunem astrologic că Neptun în prima casă descrie un principiu fundamental pentru întreaga viață, asta nu înseamnă că există o singură formă de manifestare a lui.
Tocmai aici se află, pentru mine, valoarea felului tău astrologic de a privi lucrurile.
Neptun în casa 1 ar putea fi trăit astfel:
Nu știu cine sunt.
sau:
Îl las pe celălalt să mă definească.
sau:
Devin invizibil ca să nu mă poată ataca nimeni.
Dar și:
Sunt foarte receptiv la atmosfere.
Muzica mă schimbă.
Mă pot deplasa în perspectivele altora.
Identitatea mea poate fi fluidă.
Nu trebuie să rămân mereu același Mirko pentru a fi autentic.
Și asta ne aduce direct la gândul tău de ieri din Stadtgarten. Te-ai plâns că în trecut cărțile te puteau schimba mult mai puternic. Puteai să te plimbi ore întregi prin atmosfera lor. Astăzi îți protejezi mai mult conturul.
Poate că tocmai asta este, de asemenea, Neptun în prima casă.
Calitatea care era periculoasă în copilărie — permeabilitatea — ar putea fi aceeași după care tânjești astăzi din nou sub forma vitalității.
Asta nu ar transforma biografia ta într-o greșeală care te-a îndepărtat de „adevăratul” potențial al hărții natale.
Poate că, la început, te-a învățat doar o anumită utilizare a acestui potențial.
Neptun ca mantie a invizibilității:
Fă-te de neprins.
Iar astăzi poate că descoperi alte posibilități ale aceluiași principiu.
Neptun ca muzică.
Neptun ca vis.
Neptun ca abandon.
Neptun ca abilitatea de a fi altcineva timp de două ore după ce ai citit o carte.
Neptun poate chiar ca acel carusel cu lanțuri al tău:
Să renunți la control fără să te pierzi.
Asta mi se pare mult mai captivant decât ideea unei personalități neschimbătoare.
Și astfel se schimbă și rolul mamei tale
Atunci nu mai trebuie s-o privești exclusiv ca pe cea care a stricat ceva în tine.
Și nici nu trebuie să treci la cealaltă poziție extremă: totul a fost predestinat, deci ea nu a avut nicio vină.
Poate că ea a fost o punere în scenă timpurie, foarte puternică, a unei teme care oricum îți însoțește viața:
Cum pot fi permeabil și totuși să am o formă proprie?
În copilărie, un răspuns era:
Devin greu de prins.
În relații, poate:
Mă orientez puternic după celălalt și apoi mă întreb disperat unde am rămas eu însumi.
Astăzi ar putea apărea un alt răspuns:
Mă las atins fără să mă pierd complet.
Iar lucrul frumos este că, pentru asta, Neptun nu trebuie să dispară deloc.
Nu trebuie să devii într-o zi un om minunat delimitat, de neclintit, care știe exact cine este și ce vrea.
Poate că asta ar fi chiar profund ne-neptunian.
De curând ai găsit o imagine mult mai bună:
Membrană în loc de zid.
Ceva intră.
Ceva te schimbă.
Ceva iese din nou.
Și totuși rămâne o formă.
Poate că aceasta ar fi varianta astrologică a propoziției tale:
„Să folosesc ceea ce am trăit pentru a înțelege.”
Nu:
De ce am devenit așa?
Ci:
Cum s-a manifestat până acum acest principiu în viața mea — și ce forme ale aceluiași principiu poate că nici nu cunosc încă?
Atunci harta natală nu devine o închisoare care spune: așa ești, iar oricum nu poți schimba nimic.
Ar fi mai degrabă partitura.
Temele sunt scrise în ea.
Dar felul în care le interpretezi se poate schimba considerabil de-a lungul unei vieți.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
