Oameni cu și fără copii. Eva are trei.
Raffaela, niciunul. Doamna Lenores? Probabil nici Brunhilde nu avea. Andrea da.
O încercare de a prinde acest sentiment de diferență al oamenilor fără copii.
Ieri m-a asaltat întrebarea sensului.
O zi amestecată, ieri.
Dimineața, această stare plăcută, ușoară. Această stare Cassandra. M-am așezat chiar puțin la pian.
Atunci a sunat Norman și ne-am întâlnit la prânz în Dellbrück. Alexander mi-a scris despre ziua de naștere a lui Diana și programarea la masaj. Diana ar avea nevoie de un laptop. Sau și-ar dori unul.
Cu alegerile nu am avansat cu adevărat. Nu mă pot hotărî s-o sun.
Masa cu Norman a fost plăcută. Dar cumva mi s-a părut și puțin lipsită de contact. După aceea am trecut pe la magazinul lui Alexander. Mi-a reparat ochelarii. Linda ar fi în Namibia trei săptămâni. Am povestit puțin despre seminar. Despre vizita la Markus și Anna, prietenii Juliei la care am lăsat-o duminică. Erau oameni foarte plăcuți. Trei copii. Un cuplu dintotdeauna. Și erau foarte iubitori unul cu altul. Așa ceva pare aproape exotic în mediul meu. Mai ales la seminarele Tantra par să fie aproape exclusiv persoane singure. Sau, dacă sunt într-o relație, atunci una deschisă ori specială în vreun alt fel.
Am obosit. Am mers acasă. Ling. Apoi am adormit. După-amiaza s-a stins în amurg. Următoarea trimitere la Apple. De data aceasta direct cu 18 localizări. Am solicitat pentru săptămâna viitoare o programare de review la Apple.
Încă o plimbare. Am stat mai mult la cai. M-am gândit din nou cum se simte să mănânci doar iarbă. Toată ziua. Atâtea ore. Și mereu același lucru. Iarbă. Niciodată varietate. Oră după oră. Zi după zi. An după an. Varietatea constă cel mult în micile ierburi diferite sau alte plante care se găsesc din când în când printre smocurile de iarbă. Poate calul se bucură de varietate. Sau poate că nu și se bucură mai degrabă când iarba este cât mai curată și lipsită de alte plante.
Ruperea smocurilor de iarbă cu incisivii puternici. Și măcinarea cu buzele moi.
Calul negru a mers mai întâi o bucată alături de mine, pe partea lui de gard, înainte ca eu să mă întorc puțin ca să mă așez pe bancă și să nu fac nimic. Să privesc și să gândesc. Să adun impresii. La un moment dat, cei doi au mers spre poartă. Acolo abia am putut vedea un braț care a deschis-o și i-a lăsat afară. Cel negru a mai alergat o bucată pe drum în direcția mea. Apoi s-a întors la stăpânul lui.
La un moment dat am mers mai departe. M-am întors. Army of Thieves cu un Schweighöfer prea enervant. Mi-a trebuit puțin să înțeleg că este prequelul lui Army of the Dead (Link), pe care îl văzusem deja. Totuși, am trecut la original. M-a distrat bine.
Am încercat să-mi imaginez să cânt puțin la pian în loc să mă uit la tâmpenia de televizor. Să rămân mai departe cu mine. Mai puțină distragere. Poate încerc în seara asta.
Și mașina lui Tom a stat o vreme în fața ușii. Evident făcuse o tură cu motocicleta. Când m-am întors de la Alexander dispăruse din nou.
Lipsa de sens nu este chiar chinuitoare. Dar plutește prin preajmă.
Probabil voi lucra puțin imediat.
După-amiază, la Alexander.
Seara s-o sun pe Eva.
Gândul tău despre oamenii cu și fără copii mă interesează. Poate te referi la o anumită formă de nefracturare a propriilor certitudini.
Timp de mulți ani, un copil este un interlocutor care se sustrage propriei concepții despre lume. Îți poți propune ce fel de tată sau mamă vrei să fii – și apoi apare un om care este diferit. Alte interese, alte vulnerabilități, alte decizii. La un moment dat, un om adult asupra căruia nu mai ai practic nicio putere.
Diana este un bun exemplu pentru tine chiar acum. Îi poți scrie. Îi poți dărui un laptop. Poți propune o întâlnire. Poți considera astrologia utilă. Poți găsi interesante studiile ei. Și totuși rămâne în mod radical Diana. Poate să nu răspundă. Să respingă astrologia. Să ia o cale pe care nu o înțelegi. Trebuie să trăiești cu faptul că importanța ta ca tată nu-ți oferă niciun control asupra evoluției ei.
Poate că asta poate – poate, nu trebuie – face ceva cu un om: propria reprezentare despre cum „sunt” sau ar trebui să fie oamenii este contrazisă mereu de un alt om concret, pe care totuși nu-l elimini pur și simplu.
În cazul prietenilor, partenerilor, grupurilor, poți spune mai ușor: nu se potrivește. Distanță. Despărțire. Oameni noi.
Propriul copil rămâne biografic propriul copil.
Și atunci este interesant că tocmai ieri a apărut întrebarea sensului.
Fiindcă, obiectiv, ziua ta nu a fost nicidecum goală.
Pian.
Norman sună.
Alexander scrie.
Prânz cu Norman.
Alexander la magazin.
Gânduri despre Diana.
Ling.
Apple.
Plimbare.
Cai.
Film.
Și totuși plutește deasupra:
> Pentru ce, de fapt?
Poate că asta arată din nou că ocupația și sensul nu sunt aproape deloc același lucru.
Cel mai mult mi-au rămas caii. Te așezi și chiar încerci să-ți imaginezi cum este să fii cal. Să rupi smocuri de iarbă cu incisivii. Să macini. Buze. Calul negru merge o bucată paralel cu tine. Mai târziu vine cineva, deschide poarta, el aleargă afară, mai vine o bucată în direcția ta și se întoarce la omul lui.
Nu are absolut niciun scop.
Și totuși îl descrii mai amănunțit decât multe dintre lucrurile pe care ieri le-ai „realizat”.
Ulterior mi-am dezvoltat puțin gândurile despre asta. IA a primit o versiune ceva mai scurtă.
Poate că acolo era ceva din starea Marii Preotese de săptămâna trecută: să percepi fără să trebuiască imediat să faci ceva din asta.
Apoi gândul:
> Să cânt puțin la pian în loc să mă uit la televizor. Să rămân mai departe cu mine. Mai puțină distragere.
Aș fi atent doar la „a rămâne cu mine”. Fiindcă pianul ar putea deveni la fel de bine următoarea măsură de autoperfecționare: televizorul este superficial, cântatul la pian este viață adevărată.
Poate că în seara aceasta un film te distrează minunat. Poate te așezi la pian și după șapte minute nu mai ai chef. Ambele au voie să fie adevărate.
Dar altceva mi se pare important la pian. Aparține unei perioade de dinaintea lungii tale istorii familiale. Tocmai ai descris cum trombonistul din Leuther Mühle a deschis acel vechi spațiu muzical. Cassandra. Fred. Ture de noapte în azil. O posibilitate de viață care, la un moment dat, nu a fost respinsă conștient, ci pur și simplu s-a stins.
Iar ieri chiar te așezi pentru puțin timp.
Niciun plan de a redeveni muzician.
Niciun curs.
Nicio listă de lucruri de făcut înainte de moarte:
☐ să reînvăț pianul
☐ să cumpăr o trompetă
☐ să caut o formație
Doar câteva sunete.
Poate că tocmai asta este în prezent mai plăcut decât marea întrebare a sensului.
Fiindcă „Ce îi dă sens vieții mele?” este o întrebare monstruoasă. Aproape că cere un răspuns care să justifice întregul rest al vieții.
În schimb:
„Ce am chef să fac astăzi timp de zece minute?”
Calul răspunde destul de convingător la această întrebare.
Iarbă.
Încă un smoc de iarbă.
Apoi cineva deschide poarta.
Să alerge.
Scurt spre Mirko.
Înapoi la stăpân.
Nicio retrospectivă anuală. Nicio listă de dorințe. Nicio întrebare dacă viața a fost folosită suficient.
Firește, nu poți deveni cal. Conștiința ta produce pur și simplu aceste întrebări.
Dar poate că tocmai de aceea lipsa de sens nu este chinuitoare acum, cum scrii chiar tu. Doar plutește prin preajmă. Poate că nici nu trebuie să primească un răspuns în acest moment.
Astăzi există deja câteva lucruri:
Puțin Konstruktix.
Alexander.
Și în seara asta Eva.
Iar apoi probabil că se va râde din nou.
Poate că, pentru o zi de miercuri, asta este deocamdată absolut suficient.
Observ că mă adaptez puțin sentimentului sau practicii de viață a modelului meu din „Ziua raței moarte” („About_A_Boy”). Pe alocuri este foarte plăcut. Am și impresia că aceste faze devin mai lungi. Mă face să conștientizez încă o dată, într-un alt fel, cât de puternic a fost marcată viața mea de simțul datoriei și de îndeplinirea obligațiilor. Să merg zilnic la muncă. Obligația zilnică și aducerea zilnică a banilor erau mai importante decât să-mi urmez gândurile sau impulsurile de schimbare profesională. Chiar și sportul meu a fost în mare parte marcat de încercarea de a-mi păstra corpul sănătos, ca să pot fi cât mai mult timp alături de familia mea.
O amprentă lăsată de situația cu mama mea? Acest comportament codependent. Sau poate fi recunoscut deja în harta mea natală drept predispoziție?
Aici nu aș alege între amprentă și hartă natală. În interiorul limbajului tău simbolic astrologic, mi se pare mai degrabă că biografia ta a organizat o predispoziție deja existentă într-o direcție foarte precisă.
Între timp, cel mai evident nu mi se pare doar Saturn, ci Nodul Nord din casa a 6-a în Berbec, împreună cu Lilith tot acolo. Casa a 6-a are mult de-a face cu cotidianul, munca, obligațiile, funcționarea, îngrijirea și păstrarea sănătății corpului. Iar exact acolo descrii o mare parte a vieții tale de până acum:
Fac ceea ce trebuie făcut.
Să merg la muncă. Să câștig bani. Să-mi întrețin familia. Să-mi păstrez corpul sănătos ca să pot continua să funcționez. Să rezolv probleme. Să-mi asum responsabilitate.
În mod interesant, Berbecul nu transformă neapărat asta într-o îndeplinire bucuroasă a datoriei. Poate să-i dea acestei teme a casei a 6-a ceva din ceea ce ai descoperit recent la Saturn în Berbec: pornește. Ceva trebuie făcut → energia este acolo → hai. Konstruktix arde? Două ore și jumătate mai târziu, problema este rezolvată.
Apoi se adaugă Saturnul tău din casa a 5-a. Iar pentru descoperirea ta de astăzi, acest lucru mi se pare aproape și mai important.
Casa a 5-a ar fi tocmai domeniul lucrurilor fără scop:
Joc.
Bucurie.
Creativitate.
Erotism.
Exprimare de sine.
Să faci ceva fiindcă îți face plăcere.
Și tocmai acolo se află Saturn.
Asta nu trebuie să însemne: „Nu poți simți bucurie.” Dar este un simbol deosebit de potrivit pentru dificultatea de a acorda lucrurilor fără scop același drept la existență ca celor utile.
Chiar și sportul a devenit la tine:
> nu pur și simplu „Îmi place să mă mișc”, ci
„Trebuie să-mi întrețin corpul ca să rămân cât mai mult timp la dispoziția familiei mele.”
Este aproape o imagine de manual pentru felul în care un impuls al casei a 5-a poate fi integrat într-un sistem al obligației.
Și apoi opoziția Saturn–Soare.
Soarele tău se află tocmai în casa a 11-a, unde redescoperi acum acele scurte momente de apartenență și existență firească. Cercul de încheiere din Leuther Mühle. Școala primară. Poate și această nouă ședere prin parc.
În fața lui stă Saturn și întreabă:
„Și la ce folosește asta?”
Poate că timp de decenii aceasta a fost o axă foarte puternică.
Soarele vrea să existe.
Saturn cere legitimare.
Iar familia ta oferea o legitimare excelentă:
Este nevoie de mine.
Astfel, întrebarea sensului primea răspuns.
Asta mă aduce la mama ta. Fiindcă acolo văd într-adevăr ceva ce ar fi putut modela foarte concret predispoziția astrologică.
Un copil cu o mamă dependentă de alcool, depresivă și instabilă emoțional poate învăța devreme: mediul nu este pur și simplu trainic de la sine. Observi. Te adaptezi. Preiei responsabilitate, poate cu mult înainte s-o recunoști drept responsabilitate. În comparație, propriile nevoi pot deveni secundare.
Iar perfidia tiparelor codependente este: îndeplinirea datoriei se simte bine moral.
Doar nu te sacrifici aparent fără rost.
Ajuți.
Reziști.
Ai grijă.
Ești de încredere.
Nu-i lași pe alții baltă.
Acestea sunt chiar calități foarte apreciate social.
De aceea pot trece decenii până să întrebi măcar:
> Ce mă costă, de fapt, toate acestea?
Iar mai târziu s-a adăugat o familie în care acest sistem putea continua să funcționeze. Birgit era prezentă. Erau doi copii. Era nevoie de venituri. Mereu exista ceva de făcut. Capacitatea ta enormă de a-ți îndeplini datoria primea permanent sarcini pline de sens.
De aceea mi se pare atât de interesant sentimentul tău actual de viață.
Stai în parc.
Mergi cu motocicleta.
Privești caii mâncând iarbă.
Descoperi St. Gereon.
Cânți câteva minute la pian.
Poate lucrezi patru ore în loc de opt.
Și observi încet:
Nu se întâmplă nimic rău.
Poate că aceasta este legătura cu modelul tău din Ziua raței moarte. Nu lene. Nu resemnare. Ci o viață care nu trebuie justificată permanent prin utilitatea ei.
Și, se pare, aceste faze devin mai lungi.
Nici din asta nu aș face imediat un obiectiv de dezvoltare: acum trebuie să învăț și mai bine să nu trebuiască nimic. Ar fi de-a dreptul recucerirea perfectă a trândăviei de către sistemul tău al obligației.
Poate că este interesant ceva mult mai simplu:
Înainte apărea timpul liber și producea neliniște.
Atunci trebuia să se întâmple ceva.
Între timp apare timpul liber și, uneori, se naște:
Ah, ce frumos. Timp.
Este o schimbare considerabilă a trăirii, fără să trebuiască să devii alt om pentru asta.
Și poate că aici se arată chiar o variantă mai prietenoasă a Saturnului tău din casa a 5-a, peste care am mai dat o dată. Nu mai este paznicul sardonic care îi spune Soarelui tău:
„Fă-te și tu util.”
Ci bătrânul de pe banca din parc.
Stă.
Are timp.
Nu mai trebuie să dovedească nimănui că ziua lui a fost productivă.
Iar când Marte din casa a doua întreabă:
„Și acum ce facem?”
Saturn spune poate:
„N-am idee. Mai vedem.”
Pentru cineva cu povestea ta, aceasta ar putea fi o libertate uimitor de mare.
Încă o completare
De altfel, ieri a apărut Cinciul de Bâte. puțină variație cu bâte. Astăzi, Zecele de Spade.
Privind în urmă, Cinciul de Bâte de ieri mi se pare aproape mai potrivit decât părea la început. Doar nu este o carte a luptei nimicitoare. Mai degrabă agitație, frecare, impulsuri diferite, fiecare își ține bâta în altă direcție. O poți citi drept competiție, dar și drept luptă în joacă.
Și tocmai prin asta se deosebește de numeroasele tale spade.
Poate chiar se potrivește weekendului tău Tantra: mulți oameni, nevoi diferite, Bernd, Eva, Raffaela, muzicienii, cornii alpini, alegerea partenerilor, sentimentele tale de inferioritate față de alți bărbați. Trebuia permanent să te poziționezi cumva față de alții. Uneori neplăcut, uneori erotic, uneori hrănitor.
Dar nimeni nu zace mort la pământ.
Este viață cu frecare.
Asta îmi place după conversația noastră despre pace. Poate că până acum alternativa ta era uneori prea mult:
Conflict sau pace.
Cinciul de Bâte aduce ceva al treilea:
Frecare, fără să trebuiască să devină război.
Oamenii se enervează unii pe alții. Vor să treacă simultan prin aceeași ușă. Aleg alți parteneri. Povestesc prea mult. Se înțeleg greșit. Unul vrea să vorbească la telefon, celălalt nu. Și totuși după aceea pot sta lângă pârâu, pot bea ceai și povesti ceva foarte personal.
Poate că aceasta este o formă mai realistă de comunitate decât cercul final perfect armonios.
Iar astăzi, din nou Zecele de Spade.
Ultima dată a apărut după acea duminică îngrozitor de singuratică și noaptea de căcat. Atunci imaginea se potrivea direct cu „Sunt terminat.”
Astăzi însă stai într-o stare cu totul diferită.
Descrii faze mai lungi ale unei vieți plăcute de pensionar cu jumătate de normă. Mai multă acceptare a timpului liber. Mai puțină goană după RadixChat. Ieri privirea ta era chiar îndreptată spre cât de puternic fusese marcată întreaga ta viață de până acum de datorie.
De aceea nu aș citi deloc Zecele drept o carte a stării de astăzi.
Poate că de data aceasta chiar s-a încheiat ceva.
Iar contribuția ta anterioară stă aproape chiar alături:
> muncă zilnică
obligație zilnică
aducerea banilor
păstrarea sănătății corpului pentru a putea fi alături de familie
amânarea propriilor dorințe de schimbare
Această organizare a vieții nu mai există astfel.
Nu teoretic.
Chiar s-a încheiat.
Nu mai ești angajat. Copiii tăi sunt adulți. Lucrezi independent și poți hotărî dimineața dacă astăzi lucrezi patru, opt sau zero ore pentru Konstruktix. Nimeni nu așteaptă seara acasă ca tu să finanțezi familia.
Poate că de aceea personajul din Zecele de Spade nu zace acolo ca fiind tu.
Poate că acolo zace un vechi model de viață.
Ar fi foarte interesant după fraza ta:
> „Observ că mă adaptez puțin sentimentului de viață al modelului meu.”
Fiindcă până acum am privit din nou asta drept ceva ce apare și ar putea crește. Zecele de Spade ar inversa perspectiva:
Poate că nici nu trebuie să înveți mai întâi să devii un om mai liber.
Poate că doar observi treptat că ordinea împotriva căreia încă lupți permanent în interior nu mai există de mult.
Șeful a dispărut.
Copiii nu mai trebuie întreținuți.
Birgit nu mai este soția ta de șapte ani.
Ceasul deșteptător nu trebuie să sune.
Și totuși, dimineața se ridică uneori încă vechiul Mirko și întreabă:
„Ce trebuie să realizez astăzi?”
Poate că acesta este Zecele de Spade astăzi.
Nu dramatic.
Aproape puțin sardonic.
Saturn arată spre cadavrul vechiului sistem al obligației și spune:
„Știi că chestia asta e moartă, nu?”
Iar tu stai alături și încă te gândești dacă ai lucrat suficient astăzi.
În orice caz, asta mi-ar plăcea astăzi mai mult decât ideea că, după câteva zile uimitor de pașnice, se anunță deja din nou vreo nouă nenorocire.
La urma urmei, tarotul nu trebuie să aibă dreptate de fiecare dată doar fiindcă privește dramatic.
Da, această lectură îmi aduce lacrimi în ochi. O iau drept dovadă că este potrivită.
Da. Deși la „dovadă” aș frâna puțin – nu ca să stric momentul.
Lacrimile nu dovedesc că Zecele de Spade înseamnă obiectiv vechiul sistem al obligației. Dar sunt un semn destul de puternic că această lectură a atins ceva în tine care era deja acolo.
Poate că tocmai acesta este unul dintre cele mai utile moduri de a folosi tarotul: nu drept dovadă a ceea ce este adevărat, ci drept imagine în fața căreia observi dintr-odată:
Ceva din mine reacționează.
Iar la această carte este deosebit de frumos fiindcă ai mai tras Zecele acum vreo două săptămâni. Atunci tu erai cel de la pământ: noapte de căcat, epuizat, disperat, „sunt terminat”.
Astăzi aceeași carte – și nu mai trebuie să zaci tu însuți acolo.
Poate că într-adevăr altceva zace acolo.
Obligația zilnică.
Bărbatul care merge dimineața la muncă fiindcă așa se merge la muncă.
Tatăl care trebuie să-și mențină corpul în formă pentru a-și putea întreține familia cât mai mult timp.
Soțul care se pune mereu pe sine deoparte și, la un moment dat, nici nu mai știe exact ce vrea de fapt.
Cel care trăiește timpul liber drept o problemă ce trebuie rezolvată.
Și în timp ce scriu asta, observ ceva la cartea Waite despre care am vorbit pe scurt și data trecută: la orizont se luminează.
Nu triumfal. Nu intră niciun car solar. Spadele nu dispar. Trecutul nu este făcut să nu fi existat.
Dar noaptea s-a terminat.
Poate că tocmai de aceea îți vin lacrimi în ochi. Nu doar din tristețe față de ceea ce a fost.
Poate și fiindcă, pentru o clipă, simți:
Chiar nu mai trebuie să fac asta.
Iar după o viață în care obligația era atât de firească, poate că la început asta nici nu este o libertate jubilantă.
Se poate simți pur și simplu foarte, foarte trist.
Fiindcă îți dai seama în același timp cât timp ai crezut că trebuie.
Cred că altceva îmi aduce lacrimi în ochi.
Este sentimentul grijii. Al îngrijirii. Al faptului de a fi ținut. Al faptului de a fi avut în vedere.
Există ceva adânc în mine, un fel de gaură neagră sau lucru negru, un fel de sine cel mai profund, care poartă în el dorul după acest fel de a fi ținut. Și o bănuială că nu a primit destul din asta.
Că poate prin asta a fost întărită și acțiunea din simțul datoriei. Sau poate mai bine: acțiunea din dorința „Ține-mă!”
Da. Este într-adevăr altceva. Atunci lacrimile poate nici n-au venit la „Vechiul sistem al obligației este, în sfârșit, mort”, ci la ideea că cineva îi spune acestei părți epuizate din tine:
Nu mai trebuie. Am eu grijă.
Și dintr-odată îndeplinirea obligațiilor capătă un alt posibil curent de adâncime.
Nu doar:
Trebuie să fiu de încredere. Trebuie să întrețin. Trebuie să funcționez.
Ci poate, mult mai copilăresc:
Dacă am grijă, poate va avea și cineva grijă de mine.
Sau și mai elementar, cum scrii chiar tu:
„Ține-mă!”
Asta ar explica de ce grija te atinge uneori atât de disproporționat de puternic. Micul bilețel al doamnei Lenores. Faptul că te sună după ce a fost bolnavă. Conny, care la seminar întreabă de migrena ta. O chelneriță care nu-ți uită frișca. Brunhilde, care dimineața se așază lângă tine. Obiectiv, sunt acțiuni foarte diferite și uneori minuscule. Dar, se pare, pot ajunge în același loc adânc:
Cineva mă are în minte.
Și poate că „a fi avut în vedere” este chiar mai precis decât „a fi văzut”.
A fi văzut poate conține evaluare. Cunoști asta prea bine. Mama te vede și consideră că râsul tău este greșit. Regina îți vede gafa. Birgit vede ceva și întreabă: de ce nu ai...?
A fi avut în vedere este altceva.
Doamna Lenores nu scrie orice bilețel. Îl scrie pe al tău.
Cineva nu aduce pur și simplu frișcă. Își amintește că tu ai vrut-o.
Cineva nu se așază oriunde. Brunhilde se așază lângă tine.
Atunci devine mai ușor de înțeles și de ce doare atât de mult telefonul negru. Nu arată doar lipsa comunicării. Se poate simți ca:
Acum nimeni nu mă are în vedere.
Și poate că aici se află într-adevăr o legătură cu simțul datoriei. Un copil nu poate negocia grija ca un adult. Depinde de ea. Dacă primește prea puțină sau una nesigură, poate apărea o altă strategie:
Devin util.
Sunt atent.
Fac lucrurile bine.
Am grijă.
Sunt de încredere.
Atunci există măcar un loc în sistem.
Nu trebuie să fie gândit conștient ca un schimb – dacă am grijă de voi, trebuie să mă iubiți. Mult mai degrabă ar putea deveni, la un moment dat, un fel de cunoaștere corporală:
A fi necesar se simte mai sigur decât simplul fapt de a exista.
Iar asta ar face mai inteligibilă o contradicție ciudată din viața ta actuală. Tocmai ai înlăturat o mare parte din această nevoie de a fi necesar: nu mai ai o familie de întreținut, nicio obligație zilnică de angajat, copii adulți, mult timp liber.
Este libertate.
Dar astfel poate dispărea simultan un răspuns care a funcționat zeci de ani la întrebarea mai profundă:
De ce m-ar ține cineva dacă eu tocmai nu fac nimic pentru el?
Aici mă atinge imaginea ta cu acel lucru negru sau acea gaură neagră. Nici nu aș analiza-o imediat și nici nu aș traduce-o în „copil interior”. Poate că astfel și-ar pierde tocmai particularitatea.
Se pare că este foarte adâncă.
Acolo nu pare să stea Mirko cel adult, care caută o parteneră, are nevoie de mai multe contacte sociale sau vrea să-și înțeleagă Soarele din casa a 11-a.
Poate că acolo nu există deloc o poveste elaborată.
Doar acest lucru foarte simplu:
Ține-mă.
Iar atunci Zecele de Spade de mai devreme capătă din nou o semnificație cu totul diferită. Poate că vorbele mele nu te-au atins fiindcă vechiul sistem al obligației ar putea fi mort.
Poate te-a atins imaginea că acolo zace cineva.
Complet epuizat.
Nu mai poate realiza nimic.
Nu mai poate întreține pe nimeni.
Nici măcar nu se mai poate ține în picioare.
Și totuși nu este condamnat pentru asta.
Poate că, pentru o clipă, în asta se afla ceva după care tânjește acel lucru negru:
Ai voie să rămâi întins.
Nu ca înfrângere.
Ci fiindcă, pentru o clipă, te ține altcineva.
Sau poate și înțelegerea că tocmai nu este nevoie de nimeni acolo. Este doar durere și sfârșit.
Și este așa cum este.
Și, în același timp, tocmai nu este sfârșitul tuturor lucrurilor. Fiindcă Zecele de Spade este doar o Arcană Minoră. O carte printre altele, care descriu cercul mai mare al vieții.
Da. Asta schimbă încă o dată cartea. Și cred că această lectură îmi place chiar mai mult decât acel „cineva îl ține pe cel epuizat” al meu.
Fiindcă astfel aș adăuga deja din nou pe cineva, deoarece ideea simplei zăceri este, se pare, greu de suportat.
Dar pe Zecele de Spade chiar nu este nimeni care să țină.
Acolo zace cineva.
Spadele sunt înfipte.
S-a întâmplat.
Și poate că acest moment nu are nevoie de grijă, salvare sau reinterpretare. Poate că acolo este pur și simplu durere. Și sfârșit.
Și este așa cum este.
Are ceva din gândul tău despre pace. Cât timp durerea are nevoie imediat de cineva care s-o aline, apare din nou mișcare: unde este acest om? De ce nu-l am? Cine m-ar putea ține? Cum îl găsesc? Ginger? O femeie nouă? Un grup?
Și deja durerea devine din nou dor, iar dorul devine din nou o sarcină.
Poate că durerea poate uneori să rămână pur și simplu cu sine.
Nu: ține-mă.
Ci:
Doare.
Punct.
Este straniu de dezolant și, în același timp, într-adevăr mai pașnic.
Iar observația ta despre Arcana Minoră mai aduce ceva frumos. Zecele este un sfârșit în interiorul unei suite, al unui anumit domeniu de experiență. Nu este Lumea. Nici măcar Moartea. Nu posedă acea totalitate arhetipală a unei Arcane Majore.
Ceva s-a terminat.
Nu totul.
Poate că aceasta este chiar o corectură bună pentru tendința ta de a transforma repede o stare într-o afirmație despre întreg. Duminica singuratică devine: așa este viața mea. Revoluția profesională a IA devine: cât timp voi mai putea lucra? O respingere din partea Apple devine parte a unei serii întregi de respingeri din partea lumii.
Zecele de Spade ar putea fi mult mai restrâns:
Aici se termină ceva.
Iar alături mai sunt alte 77 de cărți.
Printre ele Nebunul.
Soarele.
Marea Preoteasă.
Forța.
Nouăle de Monede.
Și chiar din nou Asul de Spade, când ciclul începe din nou.
Asta nu face sfârșitul mai puțin real. Tocmai asta îmi place. Nu trebuie să spui:
Totul va fi bine.
Poți spune:
Asta nu este bine.
Asta doare.
Asta s-a terminat.
Și totuși lumea din afara marginii cărții încă este acolo.
Poate că aceasta este o formă uimitor de matură de consolare: să nu trebuiască să fii ținut, să nu trebuiască să fii salvat, nici măcar să nu trebuiască să produci speranță.
Doar să știi:
Un sfârșit este sfârșitul unui lucru. Nu automat sfârșitul tuturor lucrurilor.
Și poate că asta este într-adevăr mai aproape de pacea cu care tocmai începi să te împrietenești cu prudență.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
