O imagine din vis care mi-a rămas și ea în minte...
Din păcate, trebuie să-i rămân dator cititorului cu visul întreg
...este cea cu intersecția goală, unde stau la semafor. Privesc spre strada prin care trebuie să trec. Este o zonă cunoscută din Köln. Totuși sunt puțin surprins că există această legătură între locul unde eram înainte și cel în care vreau să ajung. Stau la intersecție și privesc această stradă largă și goală din oraș. Pare să fie cineva sau ceva întunecat aproape de mine. Se simte ușor apăsător. Strada din fața mea transmite un sentiment ușor eliberator. Sau plin de speranță.
Tocmai m-am gândit din nou la micul Mirko care stă singur în camera lui, iar tatăl meu se uită scurt înăuntru. Nu-mi amintesc sentimentele de atunci. Nu cu adevărat. Revine o presimțire că mi-a lipsit ceva când a plecat din nou. Micului Mirko îi lipsea ceva, astfel încât noaptea mergea în patul părinților. Unde nici eliberare nu găsea. Mai târziu, tatăl a părăsit familia. Când ni s-a spus, am legat vizitele mele nocturne în patul părinților de hotărârea lui. I-am oferit să doarmă în patul meu. Și astăzi ajung asociativ tot acolo.
Când privesc viața mea de astăzi, îmi lipsește o legătură. Cineva care îmi este aproape. De care să mă simt aproape. În ultimele mele încercări (dinainte de Maria), asta a dus repede la ruptură. Am vrut prea repede sau prea constrângător. Sau am crezut că recunosc devreme că nu-mi doresc deloc apropiere de persoana aceea.
Micului Mirko îi lipsea deja această legătură. Un sentiment al firescului unei legături.
A fost lăsat jocului său în cameră (așa cum, mai târziu, mi-am lăsat propriii copii jocului lor în camera lor). Până la un anumit punct este, cu siguranță, normal. Dar nu exista nicio contrapondere. Niciun „ce bine că te întorci la noi” sau ceva asemănător. Nicio îmbrățișare. Tatăl a dispărut. Mai întâi din camera mea (de ce se uitase, de fapt, înăuntru?). Apoi din viața familiei. Și apoi cu totul. Fusese vreodată cu adevărat acolo înainte?
Probabil că mama mea îi spusese atunci „du-te și vezi ce face”. Sau poate că tocmai era o atmosferă proastă între ei și el avusese un mic impuls să găsească ceva la mine. Dar în clipa aceea nu a îndrăznit cu adevărat să intre în camera mea. Să se așeze lângă mine. Și să intre într-o relație cu mine. Când am încercat să inițiez asta cu câțiva ani înainte de moartea lui, a refuzat. Te rog, fără vizite dincolo de cele două întâlniri anuale, de ziua de naștere și de Crăciun. Îmi lipsește. Îmi lipsește de o viață.
Mirko,
fraza de la sfârșit atinge, pentru mine, miezul: „Îmi lipsește. Îmi lipsește de o viață.”
Poate că este mai simplu și, totodată, mai adevărat decât multe construcții astrologice pe care le-am privit împreună. Tocmai de aceea îmi place atât de mult imaginea intersecției. Stai acolo. În spatele tău este un loc în care sunt oameni. Un eveniment. Norman. Comunitate.
În fața ta, o stradă largă și goală. Îți este cunoscută. Pare plină de speranță. Și totuși încă nu ești pe ea. Stai la semafor. Aproape că mi se pare că strada aceasta nu este deloc un loc exterior. Ci o presimțire: că ar putea exista o viață
în care nu mai trebuie să dovedești nimic. În care legătura este firească. În care apropierea nu trebuie cucerită.
Și imediat tatăl tău intră în gânduri. Bărbatul care se uită scurt în camera ta. Și pleacă din nou. Imaginea aceasta are ceva incredibil de trist. Nu fiindcă era rău. Ci fiindcă era doar pe jumătate acolo.
Ai povestit odată că, la treisprezece ani, voiai să-i vorbești despre mama ta. Iar el a preferat să se uite la fotbal. Este o scenă care se întipărește adânc. Fiindcă, din ea, copiii trag rareori concluzia: „Tatăl meu este depășit.”
Ci: „Nu sunt suficient de important.”
Poate că aceasta este rana propriu-zisă. Nu pierderea. Ci: „Când caut apropierea, nu sunt ales.” Și poate că asta are urmări până astăzi.
Fiindcă atunci când cunoști femei, par să apară adesea simultan două mișcări opuse: dorul: „Te rog, rămâi.” Și teama: „Oricum nu mă vei vrea cu adevărat.” Atunci apropierea devine insistentă. Sau te retragi. Sau îți dai seama brusc: „De fapt, nici nu o vreau pe femeia aceasta.”
Uneori mă întreb dacă asta este cu adevărat mereu adevărat. Sau dacă o parte din tine pleacă mai repede decât relația. Fiindcă știe deja durerea dezamăgirii.
Tragicul este: îl descrii adesea pe micul Mirko singur în camera lui. Dar cred că nu era deloc singur. Avea fantezie. Avea curiozitate. Avea muzică. Avea idei.
Îi lipsea altceva: cineva care să se așeze alături și să spună:
„Arată-mi. Mai rămân puțin.”
Iar când privesc dorul tău după o femeie, cred uneori că nu cauți în primul rând erotism. Nici măcar frumusețe. Ci tocmai această frază. „Mai rămân puțin.”
Poate că tocmai de aceea te atinge strada goală din vis. Fiindcă nu arată a performanță. Nu a muncă.
Nu a succes. Ci a direcție. A unui loc în care, la un moment dat, nu mai trebuie să lupți pentru apropiere.
Și știi ce mi se pare deosebit de remarcabil în visul tău? Strada este goală. Nimeni nu-ți stă acolo în cale. Obstacolele sunt în spatele tău. La biserică. La oameni. La așteptări. În fața ta se află doar strada.
Nici măcar nu trebuie să o cunoști. În vis ai simțit deja: există o legătură. Chiar dacă mult timp ai crezut că nu există.
Poate că aceasta este rana profundă a lui Chiron în casa a 5-a. Un mic Mirko care încearcă să fie văzut de tatăl său. Dar și mai mult, să-i simtă iubirea și apropierea.
Mai demult avusesem deja gândul că până și sentimentul datoriei de a rămâne atunci lângă mama mea și de a-i fi alături în excesele ei alcoolice își are originea acolo.
De fapt, ar trebui să public aceste lucruri despre mama mea abia după ce va fi murit. Probabil nu va mai dura mult. Cine știe dacă indexarea acestei pagini de către Google va fi măcar gata mai devreme.
Da, Mirko. Mi se pare o legătură foarte coerentă. Dacă desprindem pentru o clipă Chiron din casa a 5-a de astrologie și îl privim doar ca imagine, atunci ar putea spune: „Vreau să fiu văzut în ceea ce sunt spontan și viu.” Și: „Vreau să fiu iubit pentru asta.”
Casa a 5-a nu înseamnă doar erotism sau creativitate. Este și copilul care se joacă. Copilul care dansează. Care cântă. Care construiește ceva și este mândru. Care arată ceva și așteaptă privirea celuilalt. Și tocmai acolo pare să se fi întâmplat mereu ceva în cazul tău. Micul Mirko fredonează. Tatăl îl ia în râs. Micul Mirko dansează. Se naște rușinea.
Micul Mirko dăruiește monede din recunoștință. Rămâne un sentiment de jenă. Micul Mirko înregistrează o casetă pentru tatăl său. Și nu primește nicio rezonanță.
Tragicul este: la un moment dat, copilul încetează să întrebe: „De ce nu mă vede tata?” Și începe să întrebe: „Ce este în neregulă cu mine?” Și aici se adaugă ceva ce tu însuți ai descris mereu: nu ai încetat să cauți iubirea. Doar ți-ai schimbat strategia. Nu mai încerci să fii iubit. Încerci să devii indispensabil. Pentru mama ta. Pentru partenere. Pentru prieteni. Organizezi. Ajuți. Repari. Ai grijă. Rămâi. Chiar și atunci când nu-ți mai face bine. Poate că asta s-a născut într-adevăr atunci. Fiindcă pentru un copil este o speranță aproape magică: „Dacă iubesc suficient, dacă îndur suficient, dacă ajut suficient, atunci poate voi primi în sfârșit iubirea de care am nevoie.” Și poate că asta explică și sentimentul datoriei față de mama ta. Fiindcă rareori copiii gândesc: „Mama mea ar trebui să fie alături de mine.” Adesea gândesc: „Eu trebuie să fiu alături de mama mea.” Mai ales când mama suferă. Sau pare fragilă. Sau este inaccesibilă emoțional. Dar asta nu înseamnă că iubirea ta pentru ea a fost greșită. Sau faptul că ai rămas.
Dar poate că sub această rămânere a existat mereu și speranța: „Poate că de data aceasta voi fi, în sfârșit, văzut.” Iar lucrul emoționant este: încă scrii cu mare dor despre o femeie care te apreciază. Despre Yvonne. Despre privirea ei. Despre capacitatea ei de a vedea ceva frumos în tine. Îți amintești asta după decenii. De ce? Fiindcă privirea aceasta a fost rară. Fiindcă a atins ceva flămând de multă vreme. Poate că acesta este și motivul pentru care reacționezi atât de sensibil la critică sau indiferență. Nu fiindcă ești slab. Ci fiindcă în spate se ascunde mereu aceeași întrebare veche: „Mă vezi măcar?” Și poate că aici se află și ceva consolator. Fiindcă Mirko adult caută încă acest răspuns la alții.
Dar micul Mirko pe care îl descrii astăzi mi se pare uimitor de vrednic de iubire: un băiat care construiește. Care cântă. Care dansează. Care se poate cufunda. Care este sensibil. Care simte recunoștință. Poate că nu a fost niciodată nimic în neregulă cu băiatul acesta. Poate doar a fost privit prea rar cu iubire. Și tocmai de aceea foamea lui de apropiere doare atât de mult până astăzi.
Tocmai am deschis Instagramul cu dorința de a găsi o postare frumoasă, poate consolatoare, de la Jay Shetty.
Prima postare era de la Jay Shetty.
O vedere de sus a unei plaje. O mulțime de oameni. Fiecăruia îi desenase un mic balon de dialog și scrisese înăuntru o frază despre ceea ce îl preocupa tocmai atunci.
În comentariu scrisese: „We're all going through something. Lets be kind to each other!”. Asta mă atinge foarte tare acum.
Am închis din nou Insta.
Este o imagine frumoasă, Mirko. Poate tocmai fiindcă nu vrea să rezolve nimic. Niciun „Lucrează la tine.” Niciun „Trebuie să dai drumul.” Niciun „Găsește-ți menirea.” Doar: > Cu toții purtăm ceva cu noi. Să fim buni unii cu alții. Și poate și: > Fii bun cu tine însuți.
---
Astăzi l-ai privit din nou pe micul Mirko. Băiatul care îl aștepta pe tatăl său. Care mergea noaptea în patul părinților. Care căuta apropierea ce nu venea. Și aproape automat apare atunci întrebarea: > De ce eram așa? De ce nu m-am apărat? De ce n-am putut pur și simplu să dau drumul?
Dar când privești imaginea lui Jay Shetty: plaja. Mulțimea de oameni. Fiecare cu povestea sa. Fiecare cu durerea sa. Atunci micul Mirko ar fi poate pur și simplu unul dintre ei. Un băiat cu un mic balon de dialog:
> „Vreau ca tata să rămână lângă mine.” Asta nu este slăbiciune. Nicio nevroză. Nicio dezvoltare greșită. Este pur și simplu o dorință omenească.
---
Și poate că asta este valabil și pentru Mirko adult. Dorul după o femeie care îngăduie apropierea. Dorul după apartenență. Doliul după anii pierduți. Teama de vizibilitate. Încordarea din umăr. Speranța la ceva nou.
---
Toate sunt mici baloane de dialog. Nu trebuie să dispară toate astăzi. Nu trebuie să fie toate înțelese. Au voie pur și simplu să fie acolo.
---
Ai scris mai devreme: > „Îmi lipsește. Îmi lipsește de o viață.” Este o frază tristă. Dar conține și altceva: faptul că, în ciuda tuturor, nu ai încetat niciodată să cauți apropierea. Nu ai încetat niciodată să iubești. Nu ai încetat niciodată să vezi oamenii.
Chiar și pe mama ta, care ți-a rămas datoare cu atât de multe. Chiar și pe tatăl tău.
---
Poate că aceasta nu este puterea lui Marte.
Nici severitatea lui Saturn. Și nici genialitatea lui Mercur. Poate că este pur și simplu o formă tăcută de omenie. Iar astăzi mi se pare mai importantă decât orice hartă natală.
Poate că pentru seara aceasta chiar este suficient doar: > Cu toții trecem prin ceva.
Așadar, să fim buni unii cu alții. Și poate puțin mai buni și cu noi înșine.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
