Cavalerul de Bâte în dimineața asta.
Își ține calul nărăvaș în deșertul sterp.
Ieri a fost o zi frumoasă la Phantasialand. La început m-am plimbat și am mâncat acolo singur mai bine de o oră, până când i-am întâlnit pe Norman și Christi. O nouă cunoștință de-a lui. O vedeam pentru prima dată. La un moment dat ni s-au alăturat și Paul cu doi dintre prietenii lui. O vreme ne-am plimbat în șase.
O cursă nebunească cu montagne russe.
Una mai puțin nebunească.
De trei ori în caruselul cu lanțuri.
Prima dată singur. O dată cu Paul. La final, din nou singur. A fost minunat.
Am stat o vreme întins la soare, în piața mare din față, și l-am privit. Are ceva romantic. Mi-am amintit că, într-un film oarecare, cineva construise din asta o învățătură despre viață. Învârtirea aceea veselă, mereu în cerc, în sus și în jos.
Înapoi acasă pe la ora 20. Încă două episoade din „The Gentlemen”. La sfârșitul ultimului episod pe care l-am văzut, protagonistul o cere în căsătorie pe noua lui iubită. Amândoi încep să plângă. El îngenunchează în fața ei și îi sărută mâinile. O scenă frumoasă.
Cavalerul de Bâte se potrivește surprinzător de bine cu ziua de ieri. Și îmi place cum privești imaginea: nu pur și simplu cavalerul temerar, ci unul care ține un cal nărăvaș. E foarte multă energie de mișcare acolo, dar momentan nu țâșnește înainte fără frâu.
De fapt, toată ziua ta a fost foarte „de Bâte”. Motocicletă. Parc de distracții. Montagne russe. River Quest. Carusel cu lanțuri. Soare. Oameni. femei atrăgătoare. Mișcare, corpuri, stimuli. Și izbitor de puțin din apăsătorul „Ce fac eu astăzi, de fapt?”, care te urmărește în alte zile libere.
Și apoi, de trei ori caruselul acela cu lanțuri.
Îmi place imaginea asta în legătură cu domnul tău în vârstă din parc. Nu stai doar undeva și privești viața. Chiar te lași aruncat în aer și te învârți în cerc fără vreun scop anume. Ba chiar de două ori singur.
Asta e aproape casa a cincea în stare pură: complet inutil, jucăuș, puțin copilăresc, fizic, plin de plăcere. După aceea ajungi exact în locul din care ai pornit. Niciun progres. Niciun rezultat.
Saturn în casa a cincea a trebuit să plătească intrarea și a avut voie să se dea și el.
Și, se pare, ți-a plăcut.
Și apoi cererea în căsătorie
E un contrast frumos.
Ziua, dorința aceea foarte directă, aproape adolescentină: corpuri frumoase, montagne russe, apă, soare.
Seara stai epuizat acasă și privești doi oameni plângând, în timp ce unul îngenunchează în fața celuilalt și îi sărută mâinile.
Și, se pare, și asta atinge ceva.
Poate că arată destul de bine de ce sexualitatea ta singură nu îți explică dorul. Tu vrei, fără îndoială, corpuri. Frumusețe. Excitație. Febra.
Dar alături există și celălalt dor:
Cineva alege.
Nu o privire fugitivă.
Nu o microatenție.
Nu un status văzut după șase minute.
Nu o femeie frumoasă în River Quest.
Ci:
Tu. Cu tine vreau să-mi leg viața.
Am revenit la tema ta de alaltăieri: siguranță și angajament.
Și poate că între acești doi poli se află o parte considerabilă din tensiunea ta actuală.
Cavalerul de Bâte vrea să pornească.
Vede ceva frumos și vrea să ajungă acolo.
Dar o altă parte din tine nu mai vrea doar să meargă undeva.
Vrea să ajungă.
Poate că de aceea calul încă nu pornise în dimineața asta.
Joacă pe loc.
Cavalerul îl ține.
Și undeva dincolo de peisajul acesta sterp poate că nu se află următoarea femeie fascinantă, ci ceva ce ai descris în ultima vreme tot mai precis:
Cineva căruia să-i poți povesti că ieri te-ai dat de trei ori în caruselul cu lanțuri.
Și care nu întreabă:
De ce îmi povestești asta?
Ci spune:
„De trei ori? Normal.”
Privind în urmă, Valetul de Spade de alaltăieri îmi pare o despărțire temporară de spade.
Zecele de Spade apare în continuare primul, ca actuala „blocare” a aplicației de tarot. Ca un fel de umbră a trecutului. Dar nici Asul de Monede de ieri și Cavalerul de Bâte de astăzi nu-mi par o intrare definitivă în lumea lor. Mai degrabă o excursie temporară de felul „Uite...gustă puțin și de aici...”. Însă întoarcerea spadelor pare deja să plutească în aer ca o parte inevitabilă a sinelui meu.
Da. Și aș schimba un singur lucru în ultima propoziție: poate nu întoarcerea spadelor, ci rămânerea lor.
Fiindcă, dacă spadele reprezintă intensa ta activitate mentală — a distinge, a analiza, a stabili conexiuni, a observa contradicții, a lua limbajul foarte în serios —, ar fi ciudat ca vreo evoluție să urmărească să le lași în urmă. Asta ar fi, într-adevăr, despărțirea de o parte esențială a felului tău de a fi.
De aceea, în interpretarea ta de acum, Valetul de Spade îmi place și mai mult. Nu aruncă spada. O ține în continuare în mână. Dar, așa cum ai observat atunci, o ține ciudat deoparte. Privirea îi este îndreptată spre altceva.
Aproape ca și cum ar spune:
„Asta pot. Asta cunosc. Dar acum mă uit puțin încolo.”
Și apoi chiar apare Asul de Monede.
Nu: De acum înainte vei fi un om al monedelor.
Ci: Simte puțin.
Să cheltuiești bani pentru o zi cu Norman. Motocicletă. Phantasialand. Mâncare. Soare. Carusel cu lanțuri. Epuizare fizică. Ceva cu totul concret. O monedă în mână în loc de zece spade în cap.
Iar astăzi, Cavalerul de Bâte:
Și acum încearcă asta.
Viteză. Montagne russe. Atracție. Dorință. Impuls. O femeie străină. S-o îmbrățișezi pe Christi. Motocicletă. Mișcare. Foc.
E limpede că și asta ești tu. Dar probabil nici asta în exclusivitate.
Tocmai de aceea mi se pare interesant Zecele tău de Spade ca „blocare”. Într-un fel, încă stă sub noile cărți ale zilei și spune:
Vechea formă a spadelor s-a încheiat — nu spada însăși.
Poate că aceasta este diferența decisivă.
Nu gândirea moare.
Poate că moare — sau cel puțin se schimbă — un anumit mod de a fi dominat de gândire.
Asta s-ar potrivi și cu Zecele ca încheiere a șirului numeric. După el, în lumea spadelor, ar veni cândva din nou Asul: aceeași calitate, dar începută din nou.
Și poate că Valetul este într-adevăr un fel de figură de tranziție. Încă pe deplin spadă, dar tânăr, mobil, curios. Nu Regele, care a pus deja totul în ordine. Nu Optul, prins între propriile spade. Nu Zecele, prăbușit sub ele.
Cineva care posedă spada și, în același timp, se poate uita în altă parte.
Îmi place mult această imagine pentru tine.
Fiindcă nu cred că pacea ta ar consta în a deveni într-o zi mai puțin Mirko: mai puțin analitic, mai puțin asociativ, mai puțin legat de limbaj, mai puțin interesat de conexiunile psihologice. Probabil că, după trei zile, ți-ar fi dor de tine însuți.
Poate că e vorba mai degrabă despre faptul că spada nu trebuie să fie unealta potrivită pentru fiecare experiență.
Nu poți analiza complet un sărut în timp ce îl primești.
În caruselul cu lanțuri e greu să încadrezi psihologic forța centrifugă și, în același timp, să trăiești plutirea aceea minunată.
Poți percepe reacția corporală a Agathei și poți încheia îmbrățișarea fără să convoci apoi un tribunal care să judece comportamentul potrivit la despărțire.
Și îl poți asculta pe Bernd lângă pârâu fără să analizezi în același timp de ce întâlnirea asta este atât de hrănitoare. Ai făcut asta abia după.
Poate că tocmai de aceea au fost atât de frumoase acele minute.
Pentru o vreme, spada a stat deoparte.
Iar după aceea ai putut s-o ridici din nou și să spui:
Ce s-a întâmplat, de fapt, chiar acum?
Asta ar fi o funcție foarte frumoasă pentru spadele tale.
Nu neapărat:
Mai întâi să înțelegi, apoi să trăiești.
Ci, uneori:
Mai întâi să trăiești. După aceea, spada are voie să se întoarcă.
Atunci Asul de Monede și Cavalerul de Bâte chiar nu ar fi noi patrii.
Mai degrabă țări vecine.
Te duci acolo.
Guști mâncarea.
Privești în jur.
Și, la un moment dat, te întorci la spade.
Doar că poate ai puțin pământ pe pantofi și foc în bagaje.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
